Siegfried, Singuraticul, MK, Günter. Cine sunt acești bărbați, aflați sub semnul implacabil al eredității? „Moștenim, fără să ne dăm seama, de la înaintași nu doar culoarea ochilor și a părului, ci le moștenim și poveștile…” Aceste cuvinte nu sunt doar o consta-tare. Cu fiecare rând, ele devin un avertisment.
Labirinturile tenebroase ale creierului, proporția istorică a alienării umane, obsesiile, fatalitatea, registrul complet al degradării, mitul predestinării, angoasa —aducătoare de moarte —a creației sunt ingrediente menite să sporească apocalipticul unei povești, a cărei dimensiune socio-istorică se bănuiește încă de la primele rânduri, dar a cărei adevărată anvergură temporală și morală, șocant relevată în finalul romanului, nu poate fi pătrunsă decât atunci când ultimul cuvânt a fost citit.
Moartea lui Siegfried este un roman supraîncărcat de semnificații și simboluri. Estetica lui Octavian Soviany este legată aici, poate mai mult decât în oricare altă parte, de convingerea că litera ucide, în timp ce Spiritul dă viață. O profesiune de credință —un fundament solid pentru literatura sa – și o permanentă călăuză: sensul se află printre rânduri, niciodată în ele.
„E posibil ca această carte să fie rezultatul unui fel de spirit polemic. Față de cine? Firește, doar față de mine însumi sau mai exact față de cel care eram acum câtva timp, pe vremea când scriam Viața lui Kostas Venetis. Intenția de la care am pornit a fost aceea de a scrie un roman diferit, absolut diferit de ceea ce scrisesem anterior. Dacă am reușit sau nu, vor judeca cititorii. Sigur, nu ar fi surprinzător ca unele dintre mai vechile mele obsesii să se fi strecurat și în acest text, dar nimeni nu-și poate schimba în totalitate culoarea sângelui de la o poveste la alta. Iar dacă în cerneala cu care e scrisă o carte nu se strecoară puțin și din sângele autorului, e mai bine ca acea carte să nu existe. Iată de ce mă tem ca într-o bună zi, pe peretele alb din spatele meu, să nu se ivească umbrele întunecate ale Nibelungilor, care-l urmăresc obsesiv pe unul dintre eroii acestei istorii.” (Octavian Soviany)
„Moartea lui Siegfried”, de Octavian Soviany (fragment)
Editura Cartea Românească
Colecția „Proză”
***
Ciocnim un pahar în amintirea lui Barbu Cernegură, apoi Şuriul se uită galeş la mine, se scarpină în cap îndelung şi îmi spune cu vocea lui – numai lapte şi miere – că pentru a duce treaba la bun sfârşit are nevoie de un acont. Nu venisem aici ca să mă tocmesc şi, deşi mă îngrozeşte ideea că viaţa lui Barbu poate fi socotită în bani, bag fără ezitare mâna în buzunar. Iar o treime din teancul meu grosuţ de bancnote dispare în buzunarul pântecos al Şuriului ca într-un sac fără fund.
Gospodina a adus şi un castron uriaş cu icre de ştiucă.
Acum, că ne-am încheiat socoteala negustorească – îmi susură blajin în ureche glasul Şuriului – să mâncăm şi să bem că – slavă Domnului! – este de unde.
Mai deşertăm două pahare de vin, pe urmă ne repezim amândoi la castronul cu icre.
N-am fost niciodată un mâncăcios, pot să rezist o zi întreagă cu o bucată de brânză şi un pumn de măsline, dar de data asta vinul Şuriului mi-a stârnit o poftă de mâncare teribilă.
Mănânc icre de ştiucă hulpav, pe nemestecate, cu lingura şi la fel de hulpavă se arată şi gazda, care a uitat de bunele maniere, s-a înroşit tare la faţă, e leoarcă de transpiraţie, iar fălcile sale masive se mişcă întruna, sacadat şi greoi, de parcă ar fi conectate la un motor. Slobozim amândoi aproape în acelaşi timp din fundul măruntaielor o râgâitură cu damf de ceapă şi vin acrişor. Apoi mestecăm mai departe temeinic, mustaţa neagră şi groasă a Şuriului e mânjită toată cu icre şi şi-o şterge din când în când neglijent cu dosul palmei lui mari de borfaş, în timp ce eu caut din ochi în zadar un şervet, căci mustaţa mea se dovedeşte la fel de îngălată şi lipicioasă ca şi aceea a gazdei.
În sfârşit, castronul e gol, răsuflăm uşuraţi şi ne uităm puţin stânjeniţi unul la altul. Pe urmă Şuriul se şterge iarăşi la gură cu un colţ al feţei de masă şi începe să fredoneze în şoaptă:
Inel, inel de aur
Cu piatră scumpă la mijloc.
Io te-am iubit, copilo,
Da’ n-am avut noroc!
După icre, a venit rândul unei tigăi imense de tochitură, care miroase nespus de plăcut şi îmi stârneşte din nou apetitul.
Mâncăm direct din tigaie (farfuriile-s un moft, ce rost mai au farfuriile?), tăvălind prin sosul gras hartane din mămăliga aburindă şi aurie, pe care ţiganca tocmai a aşezat-o în mijlocul mesei. Cred că niciodată până atunci nu mai simţisem o foame atât de cumplită, de parcă odată cu dorinţa de a-i pedepsi pe ucigaşii lui Barbu m-aş fi pricopsit şi cu pofta lui de mâncare nesăţioasă. Mestec spornic bucăţile fragede de carne şi măruntaie, stropindu-le din belşug cu vinul Şuriului, ca şi cum m-aş înfrupta din carnea şi din sângele celor ce-mi omorâseră tovarăşul din copilărie şi am sentimentul că aceasta este de fapt adevărata masă de pomenire a lui Barbu Cernegură.
Şi se mai aduce mâncare!
Momiţe, măduvioară şi fudulii! O oală cu sarmale de purcel fragede pe care le tăvălim prin smântână! Un piept fălos de curcan, ce miroase discret a rom, a nucă şi scorţişoară! Iar la sfârşit borşul acru şi ardeiat de potroace, ungându-ne măruntaiele ca o alifie!
În fine, îmi simt burdihanul sătul şi o toropeală uşoară mi se răspândeşte în mădulare. Nici nu ştiu când am trecut la coniac şi cafele şi când a apărut pe masă sticla de Courvoisier, din care gazda îmi toarnă cu dărnicie-n cafea. Apoi se scoală de la masă, vine la mine, mă cuprinde pe după umeri şi începe să fredoneze din nou, cu faţa scăldată în lacrimi:
Cruce albă de mesteacăn,
Răsărită sus, pe creste,
Cine-ţi ştie azi povestea,
Cruce fără de poveste?
Şi în timp ce MK şi Şuriul beau şi cântă, cântă şi beau, pe cerul Bucureştiului încep să strălucească nişte steluţe firave, iar gospodina aprinde lampa cu gaz. Pe urmă, şi mai târziu, când cei doi zac cu capul pe masă, doborâţi de mâncare şi băutură, pe străzile oraşului apare de undeva, nevăzut de agenţii de poliţie şi de jandarmi, un armăsar alb.
Nu-l vede nici maiorul german, înconjurat ca de obicei de umbrele întunecate ale Nibelungilor, nici măcar femeia cu păr cânepiu şi faţa cenuşie ca sugativa, care zace acum pe patul unui spital şi se pregăteşte pentru o operaţie grea.
Îl vede doar luna şi îi azvârle o căutătură prietenoasă, căci, dacă oamenii au început s-o dezguste, iubeşte în continuare cu patimă caii, pentru firea lor blândă şi pentru graţia lor fără pereche.
Calul nu mai păşeşte însă atât de paşnic, aşa relaxat, ci de data aceasta, mersul său e mai hotărât, mai războinic, ca şi cum ar fi gata pentru o şarjă de cavalerie. Iar pe spinarea lui e aşezat un călăreţ uriaş, a cărui umbră mătăhăloasă întunecă pentru câteva clipe secera subţire a lunii. Călăreţul are în mână o suliţă, cu care arată spre răsărit, acolo unde tocmai a căzut Sevastopolul şi unde Günter von Kleist şi mulţi alţii ca el se pregătesc de încă o mare vărsare de sânge.
Iar la Bucureşti oamenii dorm sau fac dragoste, întârzie lângă mesele de ruletă, beau şampanie în localurile de noapte, ori se împleticesc înspre casă, îngreunaţi de mâncare şi băutură, aşa cum face în momentul acesta comisarul MK.
Răsuflarea geroasă a războiului n-a ajuns încă până în cetatea lui Bucur, unde e pace şi linişte şi doar cântecul răguşit al unui beţiv tulbură seninătatea nopţii frumoase de vară.
***
Romanul va fi lansat la Salonul Internațional al Cărții Bookfest, ediția 2015, duminică, 24 mai, la ora 13.00. Prezintă: Luminița Corneanu, Adina Dinițoiu.
Despre Octavian Soviany
Octavian Soviany s-a născut pe 23 aprilie 1954, la Brașov.
Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (1975-1979). Doctor în Filologie al Universității din București (2008).
Debut: revista Echinox, 1975, simultan cu poezie și critică.
Debut editorial: Ucenicia bătrânului alchimist (Dacia, 1983). Volume de versuri, ‘ntre care: Cartea lui Benedict (Vinea, 2002), Alte poeme de modă veche (Pontica, 2004), Scrisori din Arcadia (Paralela 45, 2005), Dilecta (Cartea Românească, 2006), Pulberea, praful și revoluția (Casa de Editură Max Blecher, 2012; Pepel, prah in revolucija, traducere în limba slovenă de Aleš Mustar, IRIU Institut, Ljubljana, 2013); Călcâiul lui Magellan (Cartea Românească, 2014).
Romane: Textele de la Monte Negro (Pontica, 2003; ed. a II-a, sub titlul Arhivele de la Monte Negro, Cartea Românească, 2012) și Viața lui Kostas Venetis (Cartea Românească, 2011). A mai publicat volume de teatru și critică literară, iar în 2014 i-a apărut la Casa de Editură Max Blecher traducerea din Charles Baudelaire, Florile răului.
Este deținătorul mai multor distincții și premii literare.
