Mămica la două albăstrele scrisă de Doina Ruști și apărută la Editura Polirom în colecția ”Ego.Proză” anul acesta, prin primăvară, este un exemplu clar de ”așa nu”. Voi discuta exclusiv despre carte, argumentând de ce nu mi-a plăcut, și vreau să se înțeleagă acest lucru de la început – știu că doamna Doina Ruști este foarte prezentă în spațiul public, știu că are volume foarte traduse și multe premii literare la activ, că merge frecvent pe la târguri și festivaluri literare reprezentând scriitorii români contemporani. Prin urmare, cunosc notorietatea autoarei.
Asta nu mă oprește să mă încrunt la coperta a IV-a a cărții Mămica la două albăstrele când citesc ”Doina Ruști este o excelentă prozatoare, de mare talent și intuiție” (Norman Manea). Îmi pare rău, dar romanul acesta este cam slab, nu face cinste părerii lui Norman Manea. Poate altele se ridică la acest orizont de așteptare creat – am mai citit de Doina Ruști o singură carte, Omulețul roșu, când eram în liceu și am găsit-o pe un raft din biblioteca județeană, mi-amintesc că mi-a plăcut pentru că folosea conversații de Yahoo Messenger în multe pasaje și asta mă încântase, nu mai văzusem așa ceva în literatură (mai ales că eu însămi abia descopeream internetul).
Acum câteva zile vă spuneam că mă simt vinovată că am renunțat la o carte. Despre această carte era vorba. Dar m-am întors la ea și am terminat-o. Cu noduri în gât. După aproape 4 luni de când am început-o. Să vă spun de ce.
Povestea
Benone Bulgaru (None, cameraman), fiul Getei (mama autoritară și protectivă în același timp), s-a căsătorit cu Flori (asistentă medicală la spitalul Colentina) pentru că așa i-a spus mama sa, locuiesc toți trei într-un apartament din Titulescu, împreună cu fiica adoptivă, Carina – luată tot prin ”puterea” Getei care a trecut apartamentul pe numele soților pentru a putea înfia.
Plat și banal, de la incipit. None este fiul supus, Flori este soția ștearsă dar care se ocupă cu economiile familiei, Geta este mama-căpcăun, tanti Tanța de la colțul blocului, care mișcă ițele pe ascuns.
Dar se întâmplă lucruri care zdruncină universul ”perfect” al ignoranței: None începe, din plictis și ceva atracție sexuală, o aventură cu o cântăreață, Li Zeta (vedeta autohtonă, cu briz briz-uri, videoclipuri, fițe, vilă în Tunari etc.); tot None trece de la atitudinea de îndrăgostit la cea de scârbit a propos de copilul lui (acea Carina despre care vă spuneam mai sus, inițial o dulceață râzgâiată, un domnul Goe feminin, ca la sfârșit să se transforme în copilul-monstru) și pornește ba în căutarea tatălui său (care i-a părăsit pentru altă femeie când el era mic, o femeie căreia mama sa îi spune sugestiv Jegu Mondial), ba în căutarea părinților biologici ai fetiței sale.
Nici Flori, soția fără vlagă a lui None, nu stă degeaba: primește ofertă de lucru în Elveția și își face bagajele, fiind constant prinsă între consumarea neuronilor pe Libertatea și Click, pe Facebook, ”măcinată” de o dilemă: viața stabilă, ușoară, lângă None sau Elveția și promisiunea avuției?
Colac peste pupăză, cu pretextul de a da un context firului narativ, Victor Ponta este personaj. Episodic, e drept. Din când în când, în capitolașe dactilografiate distinct, Ponta este înfățișat în toată splendoarea lui, înainte și după referendumul din vara anului 2012 pentru demiterea lui Băsescu. Conversează pe Facebook cu … ați ghicit, Mămica la două albăstrele (de aici și titlu acesta halucinant care este de fapt nickname-ul Getei, aflați spre sfârșit dacă aveți răbdare). Mămica îi trimite mesaje de încurajare, îi dă dreptate în acțiunile pe care le întreprinde, îi susține punctul de vedere politic sau nu. Iar Ponta se simte consolat și devine dependent de mesajele mămicii.
Peste toate, sunt presărate cancan-uri, secrete din viața vedetelor, apare un manelist cult care îl citează pe Apollinaire, iar poetul Radu Vancu este suspectat de None că ar fi fost amantul Li Zetei, gadget-urile fac parte activ din viața tuturor personajelor (Carina, de numai 7 ani, cere insistent și urgent părinților să-i ia un netbook, pe care, odată primit, își face, de exemplu, un cont fals pe Facebook; sau fiul manelistului, care merge la școală cu un stick de aur cu diamante, alt scandal demn de știrile de la ora 5), pe fundalul întâmplărilor se mai aud hit-uri de tipul ”Dragostea se face în minim doi” ș.a.m.d.
De ce ”Așa NU”: 1. Coitus interruptus literar sau moartea pasiunii
Nu am să înțeleg niciodată de ce se scriu scene de sex dacă ele nu sunt făcute bine. Sigur, pasajele (puține, din fericire) au un rost în economia cărții – să demonstreze ce fel de personalitate are None, cât de multă frustrare sexuală este acumulată în căsătoria lui lipsită de sens, și, prin generalizare, cât de disfuncțională este lumea în care trăim. Dar zău că preferam să nu existe! M-au chinuit prin tușa de macabru, prin asocierile cel puțin ciudate, prin frazele întortocheate. Epicul trenează și te scârbește.
Să vedem pe text, două pasaje de sex oral:
”Când Li Zeta îi desfăcu șlițul, ar mai fi avut timp să se răzgândească, dar o nesimțire confortabilă îl ținu răstignit pe canapea. (…) Se aplecă peste mâinile precipitate, care rulau marginea slipului, curios și detașat ca la o lecție de anatomie. Degetele Li Zetei deveniseră un fel de miriapode. Abia când îi simți mâinile îngropate în carnea moale, în fine, îl cuprinse groaza. Priveau amândoi spre bucata de carne, ca un rulou (…). De îndată ce carnea lui înfricoșată se întâlni cu vârful acelei limbi, pe care o filmase din toate unghiurile, îl cuprinse o remușcare străveche. Nu putea să rămână în poziția aia. Încercă să se ridice, însă o palmă mică i se înfipse în coaste. Totuși, se răsuci impacientat de gândul unei ratări (…). Ca o flamă, prin galeriile întunecate ale hipotalamusului trecu în fugă o fantomă subțire. Căută cu degetele șoldul femeii, în timp ce silueta din mintea lui alerga, văzută printr-o lentilă anamorfotică” (p. 61-62).
”Dezbrăcată, Li Zeta semăna cu o marmotă încremenită în marginea autostrăzii. Stătea dreaptă, cu palmele strânse pe sâni și cu părul dintr-o dată electrizat. Între picioarele lungi, alb, complet depilat, sexul ei arăta exact ca andivele din supermarket. (…) Din prevedere, o împinse pe canapea și îi desfăcu picioarele. În miezul bulbului alb, două aripioare cafenii se dezlipiră temătoare. Căută capișonul minuscul și-l apucă între buze. Sexul oral nu dă niciodată greș. (…) O răsuci de-a lungul canapelei, mulțumit de ipostaza ei inofensivă. În coridorul de carne totul părea încremenit. Pipăi intrarea și-și potrivi, cam grăbit, penisul, aflat într-o erecție aproximativă. Sub micul moț fericit, vaginul devenise rigid, iar acest gând îl făcu să intre în panică. Timp de un minut lung, se simți stăpân pe situație. Apoi, când Li Zeta își schimbă poziția, toată haita de animale hămesite ieși din el, iar odată cu ea și-o greață scurtă” (p. 86-87).
2. Literatura ca tabloid
Nu am nimic cu scriitorii care preferă să scrie despre actualitate, să se inspire din contexte reale, dimpotrivă. Însă, serios, dacă vreau ”Fata de la pagina 5”, mai bine cumpăr ziarul și nu o carte. Nu mă aștept să găsesc în literatură descrierea aproape fidelă a ceea ce se întâmplă în contextul politic, de exemplu. E o alegere personală, un gust propriu, sunt convinsă că altor tipuri de cititori li se potrivește și consumă ok tipul acesta de proză. Cel puțin nu așa.
Cu alte cuvinte, realismul exacerbat nu-mi priește, mai ales dacă dizolvă bariera și pune semnul egalității între ceea ce este la televizor și ceea ce se petrece în viață. Veți spune că viața bate filmul, da, însă vă răspund că nu așa.
După pagini întregi de proză mediocră, de subiecte la fel, în care te plictisești și vrei să lași cartea, scriitoarea salvează pe ici, pe colo, iar apoi se avântă într-un hău care te năucește, mergând pe firul romanului polițist și pe cel al thriller-ului. Fără motive, cred eu.
Spoiler
În ultimele 30 de pagini, Li Zeta este ucisă cu 18 lovituri de cuțit de bucătărie, mama lui None moare și ea (luând cu sine secretul crimei sale), Carina ajunge o fetiță-demon, care este lăsată la casa de copii de tatăl adoptiv, Flori rămâne în Elveția, iar None pleacă în … New Delhi! I mean, come on! Parcă s-a grăbit să împacheteze bagajele tuturor personajelor și să-i trimită aievea. A riscat enorm prin niște rezolvări rapide și a pierdut. Mai bine rămânea la acțiunea lineară, plată, dar care avea cap și coadă. Fără efecte speciale și fără melodramaticul împins la extrem.
În loc de încheiere, vă voi lăsa cu câteva citate din carte – dacă peste subiect, peste stângăcii, peste răsturnări de situație de genul acesta pot trece, peste nesiguranța tonului naratorului (care ba este distant, ba foarte apropiat, ba semi-savant, ba plin de jargoane) și asocierile fără sens, imaginile construite cu neologisme presărate unde te aștepți mai puțin nu (deși recunosc că am găsit și câteva construcții absolut delicioase; prea puține însă).
”În dimineața de marți, None intră într-o emoție fără margini (…)”.
”Prin corpul lui, pe sub piele, la rădăcina firelor de păr se plimba un curent epileptic, ca și cum și-ar fi petrecut noaptea în apă gazoasă. Poate că erau niște îngerei trimiși de Li Zeta”.
”Când Alexandra îl rugă s-o ducă acasă, None se execută fără să se codească. (…) Alexandra îl obligă un moment s-o privească”.
”Bărbatul îl privea cu fața încordată, ca înainte de meci, aproape obligându-l să-i arate un scaun”.
” … constatând că omleta se răcise devenind o pleașcă acoperită din loc în loc de untura sleită. În clisa albicioasă dormeau acum micii îngeri ai vieții și ai morții. Iar în alveolele galbene, în galeriile infinite ale fiecărei molecule de ou, se păstrau, în teancuri ordonate, toate mișcările lumii (…)”.
”None ieși intempestiv de pe net”.
”… așa că îți luă tălpășița cu o viteză de melc”.
” … iar lui None îi sări cheful să propună o întâlnire”.
Ufff!!! În sfîrşit, am întîlnit şi eu pe cineva care are curajul să spună, calm, argumentat: “Regele e gol!”
Bravo!
Ce bine mi-ar fi prins asemenea cronici pentru “Viaţa lui Kostas Venetis” ori pe “Cămaşa în carouri şi alte povestiri din Bucureşti”…! M-ar fi scutit de irosit timp (adică viaţă) şi bani…
Încă o dată: “Bravo!”
Mulțumesc tare mult pentru aprecieri! Nu știu dacă să-i spun curaj sau pur și simplu o părere onestă despre un volum de literatură. Dacă ne mai urmăriți, noi vă vom mai spune ce ni se pare ok și ce nu :).
Dragă Eli Bădică,se întâmplă să citim dintr-un autor o primă carte și să ne oprim, pâna la un eveniment ori recomandări capabile să ne stârnească curiozitatea. Prima impresie contează. Ai inceput cu Omulețul Roșu,în liceu.Mi-aș pune un semn de întrebare și,poate,aș scrie altfel despre o carte căreia nu i-am văzut surorile,în nici un caz nu aș începe punând la îndoială cuvântul lui Norman Manea.Eu am citit Mămica la două albăstrele într- o zi,cu încântare și interes. Total diferit am simțit-o. Scrisul Doinei Ruști e și un deliciu,e păcat să-l pierzi,mai încearcă. Cu Fantoma din moară,Zogru,Lizoanca la 11 ani,Patru bărbați plus Aurelius. Cămașa în carouri … mi-a înfrumusețat Bucureștiul,în traficul de groază,am găsit timp îndelungat poveștile ei ,pe la intersecții. Dragă Eli Bădică,ai răspuns unui comentariu la acest text.Ca cititor de Bookaholic aș prefera să ne ” spuneți” asumat ce vă face plăcere,nu ce ” vi se pare ok”. Mulțumesc! Cristina Isal
Scrie tot ce îi place și ce nu în cronică. Critica lui Eli e blândă și curată. Mulțumim, Eli!
sa nu uitam ca publicul este reprezentat de 30 si cati ori fi de milioane de vorbitori de lb romana alfabetizati. oricine are dreptul sa citeasca o carte pe nivelului lui, nu doar cateva sute de mii de initiati.
Nu am citit cartea. Dar termenul „protectivă” folosit în cronică spune multe despre exigențele stilistice ale cronicarului, trecut, se pare, și printr-o facultate de litere.
Mulțumim pentru recenzie! Aveam de gând să văd cum scrie Ruști, începând cu Lizoanca… poate altă dată. Eu așa am pățit cu “De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu, citită prin 2008. Cred că atunci mi-a apărut primul rid, undeva în colțul din dreapta al buzelor… Ăla de dezgust. I-am găsit scriitura atât de îmbibată în aroganță, iar aroganță asta atât de fără subtrat, că instant m-a revoltat “buhul” (gratuit) de megascriitor ce-l avea și la vremea aia. No, nici picată cu ceară n-am mai putut să cumpăr altă “surată” semnată de el.
Îți recomand să încerci “Manuscrisul fanariot”. Mi s-a părut cea mai bună dintre cărțile citite până acum de la această autoare.