O suburbie tipic americană din Connecticut, din anii ’70, cu gazoane frumos îngrijite, cu casnice îmbrăcate la patru ace şi asezonate cu un zâmbet fin şi, în acelaşi timp, fals. Pe acest fundal à la The Truman Show, prozatorul american Rick Moody se joacă, în Furtuna de gheaţă (The Ice Storm, 2002), cu destinele a două familii, Hood şi Williams, care devin mai apropiate decât şi-ar fi dorit vreodată, dar legăturile între ele nu au nimic de-a face cu afecţiunea . Este o apropiere dată de moarte, sex, droguri, mici perversiuni. Faţada de perfecţiune ascunde, de fapt, existenţe artificiale, vieţi trăite mecanic şi nefiresc, în încercarea de a păstra convenţiile sociale (şi să nu uităm că America, acum patruzeci de ani, era neaşteptat de conservatoare).
Este o eră a schimbării în toate domeniile sociale, dar şi în ceea ce priveşte mentalităţile. Sunt celebrii ani ai scandalului Watergate şi ai mişcării hippie, născute ca nevoie de descătuşare a tuturor dorinţelor şi visurilor ţinute în frâu atât de mult timp nejustificat. Oamenii nu erau însă pregătiţi să accepte din prima spulberarea convenţiilor şi îngroparea, pentru totdeauna, a unor structuri care care alcătuiseră societatea aşa cum o ştiau ei. Revoluţia începută atunci avea să se simtă în mod real abia peste zeci de ani.
În universul descris de Moody, adulţii cochetează cu noul, dar nu sunt dispuşi sau nu pot să renunţe în totalitate la tradiţie – suficient de spus că în suburbiile americane, şi astăzi tradiţia joacă un rol important –, iar adolescenţii experimentează, cu însetare, tot ceea ce le iese în cale, fără ca acest lucru să reuşească să le umple imensul gol sufletesc. Un gol sufletesc creat în primul rând de ipocrizia impregnată în tot ceea ce văd în jur, începând cu căsniciile părinţilor. Culmea ipocriziei este că tinerilor li se dau lecţii de moralitate chiar de către cei care întruchipează cel mai bine imoralitatea: părinţii care se duc la petreceri „cu cheie” (petreceri cu jocuri sexuale, în care bărbaţii îşi pun cheile de la maşină într-un bol, pentru a fi alese, la întâmplare, de către femei, formându-se astfel noi cupluri pentru o seară). Dar păstrarea aparenţelor are şi ea un rol, şi nu doar cel de menţinere a unei aşa-zise ordini, ci de pigmentare a acestor escapade: unde ar mai fi misterul, fiorul lucrului interzis dacă totul ar fi la vedere?
Tinerii din această poveste – o distopie a vieţii familiale –, trei băieţi şi o fată, încearcă să găsească un sens existenţei lor, apropiindu-se, cu o notă de inocenţă şi de uimire păstrată până la final, de tot ceea ce li se pare incitant: droguri, sex, băutură, iar fata, Wendy, are chiar o tentativă, slabă ce e drept, de sinucidere. Îndoielile lor, căutările lor nu-şi găsesc, evident, răspuns în aceste subterfugii, pentru că adevărata lor dramă este dată chiar de cei apropiaţi lor, de cei care ar fi trebuit să constituie un model, dar care-i fac să simtă că familia este un lucru monstruos, ucigător, şi de care trebuie să se desprindă total pentru a avea o şansă: „Familia, ce încrengătură de legături putrede!”.
Cum altfel ar fi putut simţi cei tineri, când adulţii consideră că „dragostea e apropiată de îndatorare”, iar mamele, casnice iremediabil prinse într-o lume patriarhală, îşi educă fiicele aplicându-le pedepse corporale şi când acestea au crescut suficient cât să poată avea relaţii sexuale. Şi totuşi, Rick Moody nu îşi condamnă personajele, pe cele tinere, la lipsa totală de perspectivă: aceşti adolescenţi, deşi vor plăti un preţ mare pentru greşelile părinţilor, nu arată că vor repeta aceleaşi greşeli.
Părinţii lor sunt prinşi iremediabil într-un trecut tarat, dar schimbările epocii cu siguranţă îi vor scoate pe cei tineri din acest sistem mecanic. Evident, dacă sunt dispuşi – şi aşa par a fi – să nu mai respecte o serie de norme absurde şi incompatibile cu structura lor interioară. Aşa că ei nu trebuie să urmeze aceeaşi spirală, aşa cum îşi imaginează Benjamin Hood, tatăl lui Paul şi Wendy. Experimentează periculos, deşi nici ei nu-şi dau seama de pericole, dar aceşti adolescenţi sunt clar într-o perioadă de încercări, de testare a limitelor şi măcar sunt dispuşi să fie sinceri faţă de ei înşişi. Partea dură în romanul lui Moody e că nimic nu se petrece fără consecinţe, iar cei care plătesc pentru stilul de viaţă al părinţilor sunt copiii: moartea unuia dintre ei, o moarte accidentală, stupidă, chiar în noaptea unei cumplite furtuni (ironic, chiar de sărbătoarea Recunoştinţei), dar şi noaptea unei petreceri „cu cheie”, în plină promiscuitate a părinţilor, într-o comunitate mică, în care totul se află, pare a veni ca o pedeapsă simbolică. E nevoie ca o astfel de tragedie, cu rol purificator, să lovească pentru a-i trezi pe adulţi dintr-o viaţă iresponsabilă, de carton.
Liniştitele suburbii din Connecticutul anilor ’70 clocotesc de dorinţe refulate şi de nevoia de explorare liberă. Dacă aceste reprimări culminează cu o noapte dionisiacă, atât pentru copii, cât şi pentru părinţi, pe o atmosferă ce aminteşte de un nou diluviu, şi, în final, duc la destrămarea ordinii instaurate de zeci de ani, mesajul nu e că haosul e provocat de încălcarea regulilor, ci dimpotrivă, de nefirescul acestor reguli.
Rick Moody, „Furtuna de gheaţă”, traducere de Constantin Dumitr-Palcus, Humanitas fiction, 2008
