Bookaholic

Am văzut Istanbulul cu Muzeul Inocenței al lui Pamuk în geantă și-n minte. Mă uitam și eu, odată cu Kemal, după fantoma lui Fusun pe malurile Bosforului, mergeam pe străzi și nu m-ar fi mirat să dau nas în nas cu unul dintre prietenii lui, poate cu Zaim (cel mai simpatic!) și, cum treceam zilnic pe lângă Hilton, mi-o imaginam pe Sibel cum merge acolo să-și pregătească petrecerea de logodnă. Muzeul Inocenței e o carte atât de vie încât îți intră-n vene, suferi sincer alături de Kemal, trăiești lentoarea așteptării lui cu tot sufletul, te îndrăgostești, fetișizezi obiectele ce poartă o poveste și ajungi să trăiești și tu, la fel ca el, într-un vis. Iar faptul că Orhan Pamuk a făcut un Muzeu al Inocenței real, unde mergi să vezi povestea spusă-n obiecte, duce cartea asta într-o zonă ambiguă, la limita dintre realitate și ficțiune, când chiar intri în adevărul ei volatil.

Am fost la Muzeul Inocenței din Cuckurkuma Cadessi a doua zi după ce-am terminat cartea, puternic sub influența ei și cu toate detaliile proaspete în memorie. De cum am intrat pe ușă, am pășit direct în carte! Mi-e greu să descriu stranietatea sentimentului de a intra în spațiul unei cărți, de a vedea concret ceea ce doar ți-ai imaginat, mai ales când vorbim de o carte atât de intensă ca Muzeul Inocenței. Ai impresia că intri în intimitatea cuiva, doar că acel cineva nu e real, sau cel puțin nu realul pe care-l știm noi.

Cele 4213 mucuri de țigară fumate de Fusun sunt aici. La fel și toate obiectele furate de Kemal din casa ei și duse în apartamentul din blocul Compasiunea, de la solnițe, chei la răzătoarea de gutui sau la câinii de porțelan de pe televizor, aici e rochia lui Fusun de când învăța să conducă automobilul, hărțile imaginare ale lui Kemal, medicamentele tatălui lui, auzi zgomotul valurilor în care înotau împreună, muzica de atunci, te uiți la ce mânca acasă la tanti Nesibe și vezi ce privea atunci când era în pragul disperării, înnebunit de dorul pentru iubita lui.

Muzeul Inocenței respectă cronologia din carte, te plimbi prin el de la un etaj la altul retrăindu-i povestea și, în final, ajungi să vezi camera lui Kemal, cea în care stătea de vorbă cu Orhan Pamuk, autorul ce avea să-i scrie viața. Vezi și manuscrisele lui Pamuk, desenele lui, observațiile, schițele, îți dai seama cât de vizual și-a construit cartea și ce atenție a dat celor mai mici detalii. Pamuk scrie de mână, îți zici uimit, amintindu-ți că ai citit asta cândva într-un interviu. Dar să-i vezi acolo manuscrisele și schemele e altceva.

Aici sunt micile bijuterii pe care Fusun le primea de la Kemal, televizorul familiei la care se uitau împreună seară de seară, chiar și obiectele de la tombola de anul nou, radio-ul, cornetele de înghețată din care iubita lui mușca și, de fapt, toată dragostea lui. E un muzeu al unei iubiri obsesive, inocente în puritatea ei, iubirea aceea abstractă aproape, făcută din mici bucăți de realitate.

Limitele convenției ficționale se evaporă încet în Muzeul Inocenței. Știi că nimic nu e real în sine, că totul este o construcție a minții lui Pamuk, dar nu poți scăpa de concretul lucrurilor. E un omagiu adus lucrurilor banale, de zi cu zi, perisabile, care, priviți cu alți ochi, de îndrăgostit sau de colecționar, își dezvăluie încet straturile simbolice și profund emoționale.

My character Kemal’s life demonstrates the truth that the human heart is the same throughout the world. All of us—most of us, at any rate—fall in love, one way or another; most of us, faced with a traumatic loss in life or love find consolation in attaching ourselves to objects. – de aici

Căci despre asta e vorba. Muzeul Inocenței este povestea lui Kemal, un tânăr bogat, dintr-o familie de afaceriști din Istanbul, modern, școlit afară, logodit cu Sibel, o fată frumoasă, inteligentă, bună la suflet, și ea din înalta societate. Dar Kemal se îndrăgostește de Fusun, o mai tânără rudă îndepărtată, cu care trăiește cele mai intense momente când fac dragoste în apartamentul lui din blocul Compasiunea. Senzualitatea momentelor descrise de Pamuk prin vocea personajului sunt copleșitoarea, e aceeași lentoare care stăpânește întreaga carte, de parcă timpul curge altfel aici (chiar scrie despre timp Kemal la un moment dat!) și lucrurile se desfășoară într-o altă dimensiune.

După logodna lui fastuoasă cu Sibel, Fusun dispare. Kemal este înnebunit de durere, o caută peste tot, i se pare c-o vede pe străzile din Istanbul și își petrece timp în blocul Compasiunea, cu obiectele pe ea le-a atins acolo și pe care el le păstra cu sfințenie. Când o găsește, Fusun e căsătorită cu un regizor aspirant care-i cere să-i finanțeze filmul. Cea mai mare fericire e să fii în prezența persoanei iubite, spune Kemal, așa că ajunge să-și petreacă serile cu ea și familia ei timp de opt ani, renunțând la cercul de prieteni și la viața lui mondenă.

Obsesia lui pentru obiecte continuă. Kemal trăiește din întâlnirile cu Fusun și din lucrurile pe care le fură, într-un joc asumat de toată lumea, din casa ei. Kemal își descrie în detaliu senzațiile, teoretizează uneori, notează maniacal senzații, emoții și detalii și tu, ca cititor, trăiești acolo, în sufletul lui, vezi cu ochii lui totul și atingi obiectele pe care el le ia.

În carte, Kemal se hotărăște să facă un muzeu al dragostei lui pentru Fusun chiar în casa în care ea a locuit și unde el își petrecea serile cu familia ei. Se întâlnește cu scriitorul Orhan Pamuk, și el dintr-o familie înstărită și frecventând aceleași medii, și-l roagă să-i scrie povestea. Finalul cărții este un joc narativ postmodern în care Kemal vorbește cu Pamuk despre cum se construiește povestea pe care tocmai am citit-o și cum va fi organizat, concret, muzeul inocenței pe care tocmai l-am vizitat.

Ideea de a crea un muzeu al cărții nu i-a venit lui Pamuk după scriere. Strângerea obiectelor s-a făcut în paralel cu scrisul. Ani de zile, Pamuk colinda anticariatele, găsea obiecte, le punea în carte și în colecția ce avea să devină muzeu. Pornind de la un obiect găsit la un anticar, dezvolta o altă scenă și-l făcea pe Kemal să-l păstreze. Fiecare dintre obiectele de aici este legat de o stare, de un moment al cărții, de o emoție a lui Kemal, sunt “obiectele reale ale unei ficțiuni”, cum le spune Pamuk.

Pe lângă povestea dragostei lui Kemal pentru Fusun, avem aici un muzeu al Istanbului acelor ani – ’70-’80, un Istanbul ce trecea prin schimbări profunde, cu o societate complexă, un oraș în mișcare, fantastic de vibrant (cume  și acum!), unde tradiția se împletea, uneori contradictoriu, cu modernitatea. Obiectele, fotografiile au narațiunea lor, ce vorbește despre viața de zi cu zi a istanbulezilor, despre casele, problemele și istoria lor.

Dacă ați citit Muzeul Inocenței, mergeți să-l vedeți în Istanbul. E singurul muzeu al unei cărți și conexiunea viață-literatură e extraordinară și concrectețea obiectelor ne aduce aminte exact de ce zicea Pamuk, o senzație care de fapt m-a urmărit și cât am citit cartea, și când am vizitat muzeul, și după: e vorba despre trăiri profund umane, despre emoții care nu țin cont de loc și de spațiu dar care își găsesc un context și despre istorii personale care, mai ales după o traumă, după pierderea cuiva iubit sau după suferința unei iubiri neîmplinite, rămân în obiecte care capătă un sens și sunt încărcate de-o poveste.

———————

Surse foto: Facebook și Instagram Muzeul Inocenței (este interzis fotografiatul în muzeu)