Bookaholic

Obiectivitatea este un lucru imposibil, chiar și atunci când ne străduim din toate puterile să-l obținem. Orice cuvânt scris, orice relicvă lasă, inevitabil, semnele individualității în istorie. Oricât ne-am strădui, trecerea prin realitate ne duce în ficțiune, căci fiecare individ trăiește și mărturisește după un cod interior. Nici măcar tratatul de istorie nu este scutit de literaturizare, după cum o mărturisește Raimundo Silva în dialogul pe care-l are cu autorul volumului Istoria asediului Lisabonei în primul capitol al romanului lui José Saramago, Istoria asediului Lisabonei: „Ei, pictura nu e decât literatură făcută cu pensula, Sper că n-ați uitat că omenirea a început să picteze cu mult înainte de a învăța să scrie, Cunoașteți dictonul, dacă n-ai câine, vânezi cu pisica, vasăzică cine nu poate să scrie pictează, sau desenează, asta fac și copiii, Vreți să spuneți, cu alte cuvinte, că literatura exista deja înainte să se fi născut, Da, domnule, așa cum și omul, cu alte cuvinte, înainte de a fi, era deja.” Așa se trezește corectorul editurii, Raimundo Silva, să susțină că orice nu e viață e literatură, mai ales istoria. Se dovedește însă, în următoarele capitole, că această graniță dintre literatură și viață nu este chiar atât de bine delimitată pe cât s-ar părea.

În calitatea sa de simplu corector, Raimundo Silva este conștient că singura lui menire este aceea de a interveni în text doar pentru a modifica erorile de scriitură, nu de conținut. În această privință, cei doi au chiar o discuție despre cizmarul care-i indică sculptorului eroarea făcută în construcția sandalei de marmură. Când acesta îndrăznește să atragă atenția și asupra unei erori din construcția genunchiului, sculptorul îi reamintește că cizmarul nu trebuie să se ridice mai sus de opincă.

Totuși, aflat sub înrâurirea unui impuls de nestăpânit, Raimundo Silva intervine în manuscrisul pe care-l detestă cu fiecare pagină mai mult, introducând un „nu” în fragmentul de text care menționează ajutorul dat de cruciați creștinilor în cucerirea Lisabonei. Istoria se modifică fundamental printr-un singur cuvânt, la fel cum i se va întâmpla și vieții corectorului.

Greșeala este descoperită la timp de editură, o erată este introdusă în carte, iar corectorul care se temea pentru slujba sa află că nu va fi concediat, ci că singura măsură luată este aceea de a o angaja pe Maria Sara pentru a verifica munca corectorilor. Acesta are acum un nou superior, o femeie care-l intrigă și care-i pune stăpânire pe gânduri. Femeia intuiește, de altfel, că această inserție intenționată a cuvântului „nu”, de altfel singura greșeală făcută de Raimundo în întreaga sa experiență de corector, este echivalentul unui strigăt disperat, al unei imense dorințe de libertate. Tocmai de aceea, ea îl provoacă să scrie o nouă istorie a asediului Lisabonei, în care cruciații să nu-i fi ajutat pe creștini să cucerească cetatea. Și astfel destinul corectorului se schimbă, acesta devenind autor.

Întregul proces al scriiturii și al inventării intrigii se desfășoară sub ochii cititorului, care are acum acces și la un curs despre cum se scrie un roman. Narațiunea începe, din acest moment, să fie un continuu joc al planurilor temporale, personajele circulând fără probleme între contemporaneitate și 1147. Raimundo Silva simte nevoia identificării cu unul dintre participanții la asedierea Lisabonei pentru a putea scrie, la fel cum își găsește curajul de a-i mărturisi Mariei Sara sentimentele sale doar după ce inventează, și în romanul pe care-l scrie, o poveste de dragoste.

Cele două planuri evoluează în paralel, influențându-se, mai ales în privința poveștii de amor, unul pe altul, Raimundo reușind, prin acest tertip, să-și modifice existența mediocră și lipsită de sens pe care o ducea. Însă în acest mod se pune accentul și pe faptul că istoria Lisabonei, în mare necunoscută, care nu are parte de multe consemnări din perioada întemeierii cetății, dobândește abia acum, în contemporaneitate, printr-o istorie inventată de un corector blazat, dimensiunea vieții private. Lipsa unor dovezi reale referitoare la acest subiect poate fi dedusă din pasiunea cu care cei doi iubiți se plimbă pe srăzile orașului încercând să prelungească povestea lor într-o istorie a cetății.

Jocul pe care ni-l propune Saramago, acela al deconstrucției istoriei știute cu scopul de a inventa un alt scenariu posibil, care să aducă un aport de umanitate unui moment istoric despre care oricum se știu prea puține lucruri este o lecție minunată despre scrierea unui roman, despre privirea critică pe care un autor trebuie să o aibă pentru a putea scrie. Mai mult, având în vedere faptul că tema i-a fost impusă corectorului, nefiind aleasă de acesta, ne duce cu gândul la faptul că autorii pot prelua, în principiu, orice subiect pentru a-l transforma într-un roman, aceștia neavând nevoie de inspirație, ci de o atentă analiză a posibilităților narative.

Romanul este plin de referințe la alți autori, cele la Fernando Pessoa fiind cele mai dese. Jocul metatextual nu este doar unul de detaliu, ci și unul extrem de evident dacă ne gândim la semnificațiile pe care titlul le dobândește în momentul în care tratatul de istorie cu același nume este corectat, urmând ca el să fie transformat într-o altă istorie, ficțională. Mai mult, având în vedere faptul că Raimundo susține că orice știință înseamnă literaturizare, dar și că povestea imaginată de acesta are consecințe în realitatea în care acesta trăiește, putem ajunge la concluzia că romanul este un fel de artă poetică a autorului. Literatura pornește din viață și viața este inevitabil literatură, omul neputându-se extrage acestui circuit al ficțiunii în nicio clipă a vieții sale, căci nimeni nu privește obiectiv și nimeni nu se poate eschiva subiectivității generatoare de ficțiune.