James Gleick, Isaac Newton, traducere de Dan Crăciun, Editura Publica, 2011

Poate că a mai ajuns pe la urechile noastre şi anecdota cu pisicile şi uşile: se spune că la casa lui de la ţară, într-o zi, după ce Netwton făcuse două portiţe în uşă, una pentru pisica mai mare şi alta pentru pisica mai mică, un ţăran l-a întrebat de ce era nevoie de două portiţe de dimensiuni diferite, când ar fi fost suficientă ieşirea mai mare pentru ambele pisici – anecdotă ce vrea să arate că, uneori, şi logica brută, simplă e mai de folos decât cea complicată, a unui geniu.

Ca orice anecdotă, şi cea cu celebrul măr conţine mai mult speculaţii. Deşi Newton nu a scris niciodată nimic despre niciun măr, au fost patru oameni care pretind că l-au auzit spunând că fusese inspirat de un măr din grădina casei sale din Woolsthorpe. Ce a scris Newton, în aşa-numitul Waste Book – un caiet de aproximativ o mie de pagini, pe care a început să îl umple din 1665, anul în care pe cer a apărut coada unei comete, semn de rău-augur, şi anul ciumei care a ucis unul din şase londonezi şi care i-a dat răgazul lui Newton, retras la casa lui de la ţară, să-şi dezvolte teoriile –, a fost doar atât:

Am început să gândesc despre gravitaţie ca exitinzându-se până la orbita Lunii şi am calculat forţa necesară pentru a menţine Luna pe orbita ei cu forţa de gravitaţie la suprafaţa pământului şi am găsit că răspunsurile erau destul de apropiate. Toate acestea s-au petrecut în cei doi ani de ciumă 1665-1666. Căci în anii aceia eram în floarea perioadei mele de invenţie şi îmi păsa de matematici şi de filozofie mai mult decât oricând mai apoi.

Voltaire şi apoi alţi memorialişti au contribuit la împământenirea uneia dintre cele mai cunoscute legende ale istoriei. Dar, aşa cum arată şi James Gleick, Newton nu avea nevoie de un măr pentru a-şi da seama că obiectele cad şi nici nu a dezvoltat teoria gravitaţiei într-o inspiraţie de moment.

Nu ştiu cum aş putea să par în ochii lumii, dar, în ceea ce mă priveşte, mi se pare să fi fost doar un ţânc jucându-se la ţărm de mare, amuzându-se să găsesc din când în când o pietricică mai fină sau o scoică mai frumoasă decât în mod obişnuit, în vreme ce marele ocean al adevărului se întindea nedescoperit în faţa mea.”

Pietricica aceea fină a fost chiar teoria gravitaţei. Şi pentru ea, şi-a sacrificat toate pornirile care sunt atât de fireşti în oameni: iubirea şi, laolaltă cu ea, orice altă pasiune.

La vârsta de zece ani, când ceilalţi copii aveau un singur gând, joaca, Isaac stătea în casă şi încerca să măsoare timpul cu exactitate, bătând cuie în pereţi şi înfingând ţăruşi în pământ. Grava cadrane solare în piatră şi desena figuri abstracte. La treizeci de ani, deja albise, era foarte slab, cu un aspect neîngrijit şi, în acelaşi timp, cu o puternică tendinţă ipohondră. Încerca să se trateze singur, cu un elixir propriu, dar, totodată, el era cel care îşi provoca cel mai mare rău, prin experimentele sale cu mercur. Căci Newton a fost şi alchimist – nu putea vorbi despre materie ca fiind lipsită de însufleţire, pentru el, materia era activă, vitală. Pasiunea aceasta s-a materializat într-o serie de scrieri alchimice, precum şi într-un manuscris de peste o sută de pagini în care trecuse mai mult de cinci mii de referinţe la scrieri de alchimie.

Resursele sale interioare s-au îndreptat cu aceeaşi pasiune şi către teologie. Dar nu i-a luat mult până să cadă în erezie: studiind cu înfrigurare raporturile din cadrul Trinităţii, a ajuns la concluzia că Iisus şi Sfântul Duh nu au caracter divin. Newton simţea că nu poate să fie hirotonisit – condiţie obligatorie la Cambridge pentru un profesor lucasian. În urma unei cereri de dispensă aprobată de către rege, Newton a scăpat de această îndatorire şi, odată cu el, şi postul de profesor lucasian a devenit liber de obligaţia de hirotonisire. Dar Newton nu era un eretic, dimpotrivă, îi dispreţuia cu fervoare pe blasfemiatori, iar păcatul spre care împingea ideea de trinitate era, în concepţia sa, idolatria.

Newton era şi un filosof experimentalist. Astfel că nu a ezitat să-şi înfigă un ac între globul ocular şi os, pentru a înţelege dacă lumina este o manifestare a apăsării, şi a constatat că, atunci când apăsa, apăreau mai multe cercuri întunecate şi colorate, devenind mai clare pe măsură ce apăsa tot mai mult, dar începând să pălească atunci când îşi ţinea nemişcate şi ochiul, şi acul. Cu ajutorul telescopului, Newton, care, pe lângă calcule, şlefuia lentile în curbe nonsferice, a ajuns la o explicare ştiinţifică a luminii şi a culorii: „razele luminii colorate diferă una faţă de alta prin cât de mult se refractă. Fiecare culoare posedă propriul grad de refracţie”.

Biografia lui Isaac Newton arată că suntem mai newtonieni decât credem: folosim des cuvinte precum acţiune, reacţiune, forţă, masă, avânt, şi toate au căpătat sensul pe care îl ştim acum odată cu Newton. Aşa cum prezintă autorul acestei cărţi, înainte de Newton, cuvântul gravity nu desemna decât o stare de spirit. Newton a reuşit să revoluţioneze gândirea, punând ordine în haos, într-o epocă în care comunicarea se realiza cu sincope, ştiinţa încă se uita admirativ la sistemul scolasticii, superstiţiile jucau un rol major, iar oamenii erau încă pedepsiţi pentru păcatul ereziei.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *