Ați avut vreodată, impresia, după ce ați ieșit din amorțeala zilei și începe să se lase seara, că lucrurile abia urmează să se întâmple? Sentimentul ăla de “stă să plouă”, ca în piesa care încă se mai joacă lunea, în Green Hours 🙂 . Așa că îți suni câțiva prieteni, dar toată lumea e cam ocupată sau fără chef, ajungi până la urmă acasă și-ți dai seama că și tu ești, de fapt, cam plictisit, și după câteva încercări cam aleatorii de a te apuca de ceva, nici n-ai observat când e noapte de-a binelea și mai bine te-ai culca. Cam așa am avut impresia, după ce am terminat de citit „Nocturne: cinci povești despre muzică și amurg”, ultima carte publicată de Kazuo Ishiguro.
Înainte să încep să povestesc mai multe, ar trebui menționat faptul că până să devină unul dintre cei mai apreciați scriitori britanici, inspirat de Bob Dylan sau Lenard Coehn, Kazuo Ishiguro cânta la chitară și pian și visa, în tinerețe, să ajungă muzician. Însă, așa cum el însuși a declarat, nostalgia și regretele personajelor din “Nocturne” nu au nici o legătură cu vreun regret personal: când, pe la douăzeci de ani, scrisul pieselor a ajuns să i se pară limitat, s-a reorientat către o carieră literară. N-a renunțat de tot nici la muzică, ci a scris piese în colaborare pentru cântăreața de jazz Stacey Kent, pe care le puteți găsi pe albumul “Breakfast on the Morning Tram“.
Am luat cu mine cartea într-o vacanță de septembrie în care călătoream, încă, pe urmele verii, iar decorul ar fi trebuit să fie perfect pentru ce se anunța a fi ultima carte a lui Ishiguro: o serie de narațiuni la persoana întâi, în stilul confesional și cadența specifice scriitorului, mai puțin copleșitoare decât The Remains of The Day (Rămășițele zilei) sau Never let me go (Să nu mă părăsești), pe care nu le-aș fi luat niciodată într-o vacanță- povești cu fundal muzical despre resemnare nostalgică, umbre de regrete și potențial neîmplinit. Recunosc că îmi sunase bine și promisiunea din Evening Standard: “these stories come up on you quietly, but then haunt you for days“.
Sunt povești despre lipsa încredere în sine, eșec și ambiții pierdute, iar ce e simpatic, e că te întâlnești cu o serie de indivizi ratați ce se confruntă de cele mai multe ori, nu cu drama geniului neînțeles, ci cu dramele mediocre, prea puțin exploatate, în general. Însă am căutat, pe alocuri, în zadar, deliciile umane și m-am nimerit prea des în mijlocul unui plot nehotărât între frivol și dramatic. Ishiguro are, pe bună dreptate, faima unui maestru al subtilităților care intervin atunci când întâmplările sunt filtrate prin memoria naratorului necreditabil, introspectiv, care a pierdut ceva esențial, la un moment dat. Însă ce mi s-a părut, până acum, încântător la Ishiguro, stilul care nu exploatează sentimente sau personaje, ci te lasă să descoperi singur implicațiile, nu mi-a permis, de data asta, să empatizez prea tare cu nici unul dintre protagoniștii „Nocturnelor.”
Parțial, pentru că situațiile mi s-au părut, adesea, neverosimile, iar rezolvările, nemulțumitoare. În prima dintre povestiri, ”Un baladist de altădată”, un chitarist polonez îl întâlnește pe idolul mamei sale și figură emblematică a propriei copilării, un cântăreț american celebru pe nume Tony Gardner, în piațeta în care își petrece serile alături de o orchestră de cafenea. Cei doi devin parteneri într-o misiune romantică ce o implică pe soția artistului, Lindy. Povestea m-a prins, însă pretextul nu m-a convins: Tony și Lindy se iubesc, încă, însă urmează să se despartă pentru că Tony își pregătește come-back-ul profesional, iar un come-back adevărat implică și o nouă parteneră de viață. Printre nostalgii și replici sad/wise, cred că mi-a scăpat principala motivație din spatele nevoii artistului.
Cu Lindy m-am întâlnit iar în ”Nocturnă”, povestea despre Steve, un saxofonist pierdut pentru care operația estetică îmbracă forma soluției salvatoare – fie în privința carierei, fie a situației amoroase. Aflat într-un hotel de lux unde trebuie să petreacă toată perioada de recuperare, o cunoaște pe aceeași Lindy Gardner. Cei doi leagă o prietenie de circumstanțe și ajung în tot felul de situații mai mult sau mai puțin verosimile. Problema, aici, e că dacă am lua întreaga poveste drept o parodie, atunci nu e suficient de amuzantă- iar dacă vorbim, din nou, de empatie, e greu să intri cu adevărat în pielea celui care a pierdut aproape tot și care se va trezi cu o față nouă- la propriu-, dar ale cărui cugetări sună, destul de sec: ”trebuia să am mai mult respect pentru mine”, ”a fost o greșeală”.
Apoi, personajele își schimbă adesea comportamentele și nici n-ai timp să le digeri foarte bine personalitățile. Așa cum se întâmplă în ”Marven Hills”, unde un personaj nejustificat de antipatic devine, brusc, empatic- pe mine pierzându-mă, undeva, pe drum . În povestirea ”Fie ploaie, fie soare”, un profesor de engleză cu o carieră îndoielnică își vizitează vechii prieteni- acum căsătoriți, și aflați într-un moment de cumpănă. Vizita face parte dintr-un plan al soțului, care speră că situația amicului lor- lipsit de idealuri și reușite- îl va plasa pe el într-o lumină nouă, mai bună, în ochii soției. Însă scopul inițial, destul de greu de crezut chiar și așa, se pierde într-un final ce mizează pe comicul de situație și nu prea mai are legătură cu nimic din ce promitea începutul.
Ultima dintre povestiri, ”Violonceliștii”, se leagă, parcă, mai natural și îți lasă impresia unei secvențe fluide dintr-o poveste mai amplă: un tânăr violoncelist este instruit de un personaj misterios, o femeie mai în vârstă decât el și un virtuoso al instrumentului care lipsește, însă, cu desăvârșire, din camera în care aceasta ține lecțiile. Dar chiar și-acolo, finalul mi s-a părut previzibil și mi-aș fi dorit mai degrabă, să fie pretextul de la care să pornească povestea.
Dacă poveștile nu au reușit să mă bântuie prea multă vreme, după ce am închis cartea, am rămas, totuși, cu imaginea idilică a adierii vântului printre dealurile din Herefordshire, a luminii roșiatice a unei piațete din Veneția și coloana sonoră ”The Godfather”, temă recurentă a „Nocturnelor” lui Ishiguro. 🙂
