Nora Iuga este ori Poetul nemuritor, ori un gen de curious-case-of-Benjamin-Button al literaturii noastre. De fiecare dată când o revăd este un om mai tânăr și mai plin de viață. Probabil dacă nu ar fi împlinit recent venerabila vârstă de 81 de ani, am fi întâlnit-o pe străzile din centrul Bucureștiului, protestând cot la cot cu cei tineri.
Am avut șansa să îi iau un interviu între două lansări. Prima a marcat ieșirea oficială pe piață a Conversației cu Nora Iuga, despre care am povestit săptămâna trecută, iar cea de-a doua va veni în februarie, când scriitoarea octogenară va scoate de sub tiparul Editurii Cartea Românească un nou volum de poezii (“Petrecere la MontRouge“), un ciclu-experiment, precum însăși l-a numit, în care versurile ar fi rostite inconștient în timpul somnului de o doamnă și înregistrate de un tânăr secretar…
Credeţi că Scriitorul trăieşte doar atât cât mai are poveşti de spus?
Toţi oamenii au poveşti de spus. Ce îl deosebeşte pe poet de ne-scriitori e faptul că el nu îşi cheamă poveştile, poveştile îl cheamă pe el. Probabil că moare când nu se mai aude chemat.
Într-un univers absurd, în care nu ar fi existat ficţiune… aţi fi rămas scriitoare, şi dacă da, ce aţi fi scris?
Dacă absurdul (haosul) guvernează universul, atunci el este un sistem perfect reglat: soarele e cel mai punctual dintre prietenii mei, dar punctualitatea nu inspiră pe nimeni. Noroc că soarele îşi schimbă sexul după vorba şi portul ţărilor pe care le traversează. În felul ăsta pot şi poeţii să scrie poeme când verzi, când roşii, după semaforul erotic al soarelui.
Dacă nu aţi fi fost bucureşteancă, în ce alt oraş din România v-ar fi plăcut să vă naşteţi şi să copilăriţi?
La Sibiu, fiindcă acolo au venit la mine, în acelaşi april, trei magi cu darurile lor preţioase: adolescența, iubirea şi poezia. Aveam 12 ani.
Ştiu că am mai vorbit despre cenzura din vremea comunsimului, dar acum aş vrea să lărgim un pic aria discuţiei. Povestiţi-mi câteva momente cheie prin care aţi trecut ca om, iar apoi ca scriitor.
Ca să răspund la întrebarea asta mi-ar trebui mai multe caiete. Primul şoc a fost în 1944, eram dispersată cu părinţii la Hobaia. Trei nopţi în şir s-au scurs, pe o ploaie incontinentă, convoaiele de soldaţi ruşi în care de luptă şi bucătării de campanie cântând; corurile lor erau de o tristeţe sfâşietoare, numai a victorie nu sunau. Îi priveam pitiţi după perdea din odaia de chirpici, unde ne refugiaserăm de bombardamentele anglo-americane… Culmea, dacă muream atunci, muream ucisă de fortăreţele zburătoare anglo-americane, nu de ruşi.
Văzându-i pe barbarii ăia, zdrenţuroşi şi boccii, nu puteam să nu am în faţa ochilor coloana de roşiori şi de ulani călare, la parăzile de 10 mai, superbele principese, în frunte cu Regina Mamă lângă cel mai frumos şi tânăr rege, Mihai I.
Puse faţă-n faţă, cele două tablouri reprezentau iadul şi raiul. Trăiam într-o irealitate din care aveam să ies după aproape 50 de ani, dar nu de tot. În afară de lipsa aproape totală a mijloacelor de existenţă: hrană, căldură, lumină şi, mai ales, libertate de exprimare, ca scriitor, mărturisesc cinstit că eram totuşi la curent cu marea cultură din occident, fiindcă se traducea nesperat de mult, în comparaţie cu alte ţări socialiste, iar noi găseam modalităţi de expresie care păcăleau cenzura, iar mesajul ajungea totuşi la cititori. Oricum cred că se citea mai mult decât azi.
În ce mă priveşte, după căderea blocului comunist, în afară de paginile de proză în care se vorbeşte despre anii aceia, poezia mea nu a avut mare lucru de câştigat, pentru că eu, ca poet, nu mi-am impus niciodată o cenzură interioară.
Care din cărţile dumneavoastră v-ar plăcea să fie ecranizate sau montate în teatru?
Fără îndoială, Sexagenara şi tânărul (4 premii, 4 reeditări, 6 traduceri în străinătate). Bestseller. Radu Afrim s-a oferit să mi-o pună în scenă, mi-a cerut să-mi fac scenariul singură, dar eu nu mă pricep la aşa ceva. Mă depăşeşte. Dacă aş găsi un scenarist…
Ce amintiri plăcute aveţi din perioada când publicaţi în Gazeta literară şi în Luceafărul?
Cel mai plăcut era mirosul de cafea şi ţigări care mă izbea la intrare. Câţiva scriitori se bucurau mult când mă vedeau şi îmi arătau prietenia lor. Asta conta pentru mine. Mă gândesc la Cezar Baltag, la Geo Dumitrescu, la Ion Caraion. N-ar trebui să îl uit pe Ştefan Bănulescu. El simţea mult şi vorbea puţin. Niciunul nu m-a decepţionat. Toţi mă iubeau. Să nu mă întrebi cum mă simt acum în redacţiile acestor reviste. Noroc că există corectori şi secretare.
Cum vedeţi tânăra generaţie de scriitori, cei mai “verzi” dintre ei fiind născuţi chiar în anii din imediata vecinătate a momentului 1989? Ce atu-uri şi/ sau minusuri credeţi că au aceştia faţă de seniorii din generaţia șaizecistă, optzecistă şamd?
România n-a cunoscut niciodată o inflaţie mai mare de literatură ca acum, şi nu doar cantitativă, ci şi de calitate. Nu ştiu dacă fenomenul trebuie atribuit neapărat libertăţii de exprimare sau unor condiţii de viaţă mai normale. Poate există cicluri când se nasc artişti, dictate de mersul stelelor… Esenţială mi se pare şansa pe care o au ei de a călători, cu lecturi şi burse în occident, la vârsta la care noi nu ne permiteam să visăm nici măcar la Plovdiv.
Cu toate acestea, culmea, deşi privați de aceste avantaje, ce-am creat noi n-a fost mai prejos decât ce fac ei. Teoria aceea, incriminată vehement de Herta Müller, susţinută de majoritatea scriitorilor din est, şi anume că cenzura ne-a rafinat viziunea estetică, ne-a stimulat inventivitatea şi ne-a îmbogăţit expresia, împingându-ne şi la experimente lingvistice prin forţa împrejurărilor, pare să conţină un dram de adevăr. E Kundera un scriitor mediocru, sau Wolfgang Hilbig, sau Vaclav Havel, sau Bulgakov, sau Christa Wolf, Leonid Dimov, Angela Marinescu, Mircea Cărtărescu sau Virgil Mazilescu şi câţi alţii?
Ca în fiecare an vor veni decernări de premii importante. Credeţi în premiile literare care s-au acordat şi se acordă în România (post, dar şi pre-decembristă)?
Premiile au fost întotdeauna negociate, ele nu reflectă niciodată valoarea reală a concurenţilor, ci partipriurile juriilor. Priviți cine ia Oscaruri, Palme d’Or-uri, Nobeluri, şi cine nu. Păi cum să nu fii mândru când faci parte din grupul celor nepremiați: Tarkovski, Borges, Kafka şi, mai nou, Amos Oz, Kundera, Philip Roth etc.?
Este un pradox că sunteţi atât de iubită şi apreciată de un public de trei ori mai tânăr ca dumneavoastră? de ce?
Nu e un paradox. Mama avea 16 ani când m-a născut, tata 23. Eu n-am avut părinţi, am avut prieteni de joacă. Amândoi au fost artişti. Tata, muzicant. Mama, balerină – arta nu e muncă, e joc; nici facerea poeziei nu e muncă. O fi spunând domnul Liiceanu că e cea mai grea dintre munci. Eu îl deplâng. Pentru mine e jocul cel mai minunat. De-asta pe mine mă iubesc cel mai mult poeții-elevi. De ce nu sunt pe placul celor între 35 şi 70, de ce mă adoră cei până în 25 şi cei trecuţi de 70, iar ar trebui să ne dea de gândit şi poate chiar să ne bucure, îmi spun mie!
Din amintirile pe care le aveţi cu “greii” pe care i-ați avut la catedră în facultate, ce v-a rămas mai pregnant în memorie, ceva ce nu ar putea fi regăsit în niciun compendiu de istorie literară său jurnal?
Histrionismul şi nebunia – geniul – lui George Călinescu, ordinea şi dreapta măsură a lui Tudor Vianu, credinţa în bine şi frumos şi dragostea de poezie a doamnei profesoare Ştefania Golopenția, inteligența sfredelitoare a lui Henry Wald care intra în creierul meu ca un laser… Iată – constructorii mei şi materialele din care m-au creat.
Credeţi că în vreo formă sau alta (religioasă, politică, economică, socială) se va sfârşi lumea undeva în aceste 12 luni?
Lumea nu se poate sfârşi brusc. Trebuie să treacă prin chinurile îmbătrânirii proprii – o moarte subită nu e posibilă decât într-un accident, o coliziune imprevizibilă, un asteroid imens… Da, părţi din lume pot dispărea, dar nu toată lumea deodată. Social, politic şi, mai ales, economic, se vor produce schimbări uriaşe, poate vor dispărea țări înghiţite de altele; va apărea un nou colonialism? Europa va ţine piept Asiei?
Ne trebuie o primenire socială şi politică din temelii. Trebuie distrus regulamentul de funcţionare actual şi început de la zero. Cred că tradiţiile şi continuitatea nu mai ţin – ce să fac, gândesc cam anarhic – cred că dezechilibrul catastrofal în repartizarea venitului pe cap de locuitor în lume trebuie şters cu buretele de pe tablă. Sunt prea mulţi flămânzi şi fără drepturi pe lume. Eu cred că am luat-o pe un drum greşit încă din comuna primitivă.
Ce obiective v-aţi propus pentru 2012?
Să trăiesc.
Ce mai citeşte Nora Iuga zilele acestea? …şi ce mai scrie?
Nora citeşte Zen şi are impresia că ea l-a inventat… Și scrie. Soarbe din cafea şi mâzgăleşte cu pixul în caiet tot ce-i trece prin cap. Poezia e hazard, nu proiect!
