Bookaholic

Cu Nora Iuga nu am avut până acum șansa să mă întâlnesc față în față. În schimb, i-am auzit vocea. O voce expresivă, caldă, de care te îndrăgostești instant. Am sunat-o cu rugămintea de a-mi acorda un interviu pornind de la cea mai recentă cartea a sa, “Cîinele ud e o salcie”. “Sigur că da”, a răspuns fără ezitare scriitoarea în vârstă astăzi de 82 de ani. Iar în acel moment a început cel mai interesant interviu pe care l-am luat vreodată cuiva, cu întrebări dictate la telefon și răspunsuri scrise inițial de mână și bătute la mașină iar apoi trimise prin poștă. Să desfaci un plic pe care e scris numele “ultimei suprarealiste europene”, așa cum o mai numește critica literară din Germania pe Nora Iuga, e copleșitor.

Copleșitor este și să citești rânduri întregi de cuvinte bătute la mașină de aceași mână care a scris cărți de poezie și proză precum “Piața cerului”, “Inima ca un pumn de boxeur”, “Sexagenara și tânărul”. Poate că nu voi sta niciodată față în față cu această mare scriitoare care a debutat la 37 de ani cu poezie iar la 62 cu proză; care a fost interzisă spre publicare timp de opt ani în perioada comunistă pe motiv că poezia ei stă sub semnul unui “erotism morbid”; care i-a tradus pe August Strindberg, E.T.A. Hoffman, Nietzsche, Günter Grass, Elfriede Jelinek, Herta Müller. Însă faptul că i-am auzit glasul – “glasurile sunt mesageri de idei și de sentimente”, avea să-mi spună Nora Iuga – și că i-am citit rândurile bătute la mașină mă va face întotdeauna să cred că am întâlnit-o pe “ultima suprarealistă europeană”.

Ați scris “Cîinele ud e o salcie” la Viena. V-a inflențat orașul în scrierea cărții? Contează de regulă unde scrieți?

Volumul meu “Cîinele ud e o salcie”, apărut recent la Cartea Româneacsă, a pășit cu dreptul. Am avut parte de o lansare extrem de reușită la Bookfest, unde m-au prezentat Bianca Burța Cernat și Radu Vancu. Doi scriitori tineri pe care îi admir foarte mult….și să-ți spun un secret, dacă tinerii încă mai defilează cu tine, înseamnă că termenul tău de garanție e departe de a expira. De altfel, Bianca mi-a și scris o cronică excelentă în “Observatorul Cultural”. Mi-am dat seama cât de bine m-a citit. Pentru mine e o adevărată sărbătoare cînd un critic mă înțelege.

Am știut totdeauna că o să vină o zi cînd Viena va începe să toarcă precum o bătrînă mîță imperială în urechea mea și eu voi scrie ce-mi spune. Din 1984 și până anul trecut cred că am vizitat acest oraș cu dimensiunile lui supraponderale – de la Hofburg la crinolinele umflate ca niște dirijabile, la impozanta împărăteasă Maria Tereza –  de cel puțin 15 ori și n-o să mă satur niciodată de el.

O să flanez iar pe Donaukanal, să casc gura pe Schwedenplatz la Urania, să mă veselesc de palatele cu plăcuțe de teracotă încastrate în pereți, ale lui Hundertwasser, aducând cu inimile de turtă dulce din Tîrgul Moșilor, să mă minunez de talia de 40 de cm. a împărătesei Sissi și să rămîn încremenită în fața trupurilor contorsionate din tablourile lui Schiele. Un oraș al contrastelor, unde parfumul fanat al bătrînelor doamne se contopește cu duhoarea canalului….sigur că locul unde scrii contează. Locul îți impune limba lui.

Am înțeles că această carte a fost scrisă cu creioane albe. Ce sunt acestea?

Scriitorii normali scriu – vreau să spun “scriau” – texte cu creioane negre ca să-și lase urma gîndului pe hîrtie. Poeții nebuni scriu cu creioane albe ca să nu lase nici o urmă pe hîrtie. Poezia ar trebui să fie un gaz nobil. Cineva spunea că arta cea mai pură e silueta de fum.

De ce titlul “Cîinele ud e o salcie”?

“Câinele ud e o salcie” mi-a venit într-o dimineață cînd m-am trezit din somn. E foarte concret. Îl poți vizualiza. Un cîine lățos cu urechi clăpăuge, mort de căldură, scufundîndu-și capul cît mai adînc într-o baltă și bînd pe nerăsuflate. Și salcia clătinîndu-și crengile-n apă șiroiește întocmai ca lațele lui. Orice metaforă poate fi vizualizată în cele din urmă. Tot ce ne putem imagina e real.

Când știți că e gata o carte?

Cînd ai o experiență îndelungată și un instinct artistic foarte sigur, simți, nu după conținutul textului – conținutul nu contează – după respirația lui că textul se apropie de sfîrșit. Pot spune cu precizie: mai am cinci pagini sau zece rînduri!

Revizuiți textele pe care urmează să le publicați sau le lăsați așa cum au ieșit la prima mână?

În general spiritul meu critic, înzestrarea stilistică și, nu în ultimul rînd, respectul meu idolatru pentru gramatică, mă ajută să mă controlez inconștient chiar și în cazul dicteului automat. Sigur, la sfîrșit mai citesc textul finit. Intervențiile pot fi mai mult de construcție – uneori schimb locul pieselor cu care îmi mobilez textul, creînd astfel situații noi.

Spuneați undeva că la școala de maici din Sibiu, unde ați învățat în copilărie, v-ați întâlnit cu miracolul. Ce a însemnat, mai exact, această “întâlnire”?

Da, la Școala de maici catolice, la Ursuline, în Sibiu, aveam 12 ani, tocmai intrasem în pubertate și această vîrstă produce marile ravagii în noi. Atunci primim primele semnale erotice, atunci începe să cînte și poezia în noi, atunci devenim apți pentru a simți suflul miracolului. Prima dată mi s-a arătat în galeriile întunecate, luminate doar de feștile, unde erau zidite, în ziduri aproape negre, sicriele maicilor. Pe unele ziduri se putea citi Mater Stanisla sau Mater Benigna sau Soror Agnes, 1347 sau 1405 sau 1931. Frica e o senzație extrem de erotică, cum biserica e deasemenea un loc extrem de erotic.

Mai scrieți pe șervețele?

Nu mai scriu pe șervețele, nici pe cartelele de metrou, nici pe colțuri de ziar. În schimb, sar din pat cînd visez propozițiuni bizare fără nici o noimă și le notez ca să nu le uit pe coperțile cărților de pe noptieră: “Ce face un cuvînt noaptea între două porții de var răsturnat” sau “cu călcîiul în năframă treci ierihonul”.

Ați crezut întotdeauna că destinul d-voastră a fost să fiți actriță… 

Mi-am dorit să fiu artistă, nu era acela momentul potrivit, dar simțisem că trebuia să se întîmple. În 2001, la șaptezeci de ani, am apărut pe scena unui teatru uriaș la Festivalul de poezie de la Solothurn, în Elveția, pe urmă la Viena, într-o sală cu o capacitate de 300 de locuri arhiplină, la Berlin la fel, la Festivalul Internațional, într-o sală cu 700 de locuri și mi-am citit poemele în ropote de aplauze. Cînd vrem ceva enorm de mult, fiindcă simțim că acel ceva există în noi, el vine negreșit, oricît de tîrziu.

Ați avut tot timpul câte un animăluț în casă. Acum mai aveți?

Am avut o pisică extrem de atașată de mine. Era foarte sălbatecă. Pe prietenele mele le zgîria. Se mîngîia de gleznele bărbaților și torcea. O botezasem “Dracula”. A murit spînzurată de o sfoară legată de calorifer. Așa mi-a spus femeia care avea grijă de ea. Eram plecată în Elveția. Dracula avea 18 ani. Nu cred povestea asta. Înainte de culcare, cînd îmi pomenesc morții, o pomenesc și pe ea. Mi-e imposibil s-o înlocuiesc pe Dracula cu altă pisică.

De ce nu folosiți email-ul?

Pentru că nu folosesc calculatorul. E un fel de fidelitate. Vreau să-i rămîn fidelă tinereții mele și timpului în care n-am simțit nici o clipă nevoia unui calculator. Sufletul nu cred că poate spune ce simte decît lăsîndu-și urma mîinii pe hîrtie.

Știu că vă place să călătoriți cu trenul. Când ați făcut asta ultima oară? 

Ultima călătorie cu trenul – nu ultima, cea mai recentă – a fost la Viena, anul trecut. Spuneam undeva că pe lumea asta mă simt cel mai bine pe scenă și în tren. Poate chiar în acest interviu am mai spus asta. Mă repet mereu. O viață întreagă nu facem decît să ne repetăm. Pentru la toamnă sunt proiectate trei călătorii, cu trenul, firește! Un turneu de lectură pe ruta Kiev, Cernăuți, Lemberg, Bremen, Berlin. Tîrgul de carte de la Frankfurt. Tîrgul de carte de la Milano.

Ce vă place cel mai mult la România?

Natura!!! Și oamenii, oamenii simpli și modești, ăia care mai seamănă cu bunicii mei. Îmi pare rău că Prințul Charles nu vizitează decît ținuturile secuiești. De unde pînă unde gîndul ăsta?

Ați locuit dintotdeauna în București. Nu v-ați săturat de el?

Cum să mă satur de București?! Bucureștiul e un oraș de butaforie ca un decor de teatru absurd. Ce poate fi mai seducător? Nu înțeleg de ce Ernest Wichner susține, ori de cîte ori are ocazia, că nu există pe lume un oraș mai urît și mai corupt.

Ce i-ați spune unui tânar poet căruia nu i s-a publicat încă nimic?

Să citească poezie din toate timpurile și locurile pămîntului, măcar o strofă în fiecare zi! Și să se țină cît mai departe de critica și teoria literară! Dacă m-ar auzi Rilke s-ar îndrăgosti pe loc de mine. De la o vreme nu mai există bariere de timp și de spațiu. Nu mă refer la istorie, mă refer la vîrstă, în fond e cam același lucru.

Surse foto: gabrielagirmacea.wordpress.com, concursulnoraiuga.wordpress.com, agentiadecarte.ro, cotidianul.ro,

vimeo.com, hypestreet.ro