Există, pe lista de citit a fiecăruia dintre noi, câteva cărți pe care știi că vrei să le citești dar pe care le tot amâni, pentru că apare mereu altceva. Ca o jucărie mișto, dar mai veche, cu care tot ai vrea să te joci, dar o lași deocamdată în colțul ei, convins că n-o s-o pierzi niciodată, ca să te joci numai cu jucării noi.
Cred, deci, că am amânat cam mult să citesc Nova. Nu știu dacă aș pune-o în categoria cărților pe care le-am citit prea târziu – mai degrabă în categoria cărților pe care le-am amânat prea mult, motiv pentru care mi-am construit asteptari mult prea mari de la ele.
Nova e un roman care încearcă să fie grandios. O space opera care se întinde peste galaxii, ale cărei personaje sunt surprinzător de excentrice pentru o lume în care călătoria pe distanțe (extrem!) de mari e la fel de comună ca naveta între București și Constanța.
Ar putea să fie un exemplu perfect de hard sci-fi. Dar nu e. E poetic sci-fi. Eroic sci-fi. E, dacă vreți, cu riscul unei comparații limitate, mai degrabă Star Wars decât Star Trek, plus o componentă filosofică mult mai explicită decât întâlnești de obicei în science fiction, unde nuanțele de genul ăsta sunt ceva mai subtile. Tocmai de-asta, mi-e destul de dificil să vă povestesc despre ea într-un fel care s-o reprezinte cât mai fidel. E o carte care pare simplă și pe alocuri puerilă, dar e de fapt extrem de complicată.
Inițial, ești destul de sigur că romanul va fi povestea unei călătorii periculoase și aproape nemaiîncercate: căpitanul Lorq Von Ray, eroul nostru, își adună, în mod surprinzător de aleatoriu, un echipaj colorat împreună cu care urmează să încerce să treacă drept prin miezul unei nove. Îi întâlnește, în acest fel, pe Mouse, un țigan extrem de talentat la un instrument numit sensory syrynx, care încântă deopotrivă toate simțurile deodată; pe Katin, un individ pedant și extrem de înalt care devine, pe parcursul cărții, vocea tuturor infodump-urilor și care se chinuie de ani de zile să scrie un roman, chiar dacă romanul e o formă de artă aproape pierdută în secolul 32, când se petrece acțiunea noastră; Sebastian și Tyÿ, un cuplu de nomazi care umblă peste tot însoțiți de niște animale care n-am înțeles prea bine nici ce sunt, nici cum arată (dar care zboară – cred); Lynceos and Idas, doi gemeni, unul negru, altul albinos care-și completează în mod constant propozițiile.
Evident că povestea noastră (pentru că Nova e un soi de basm spațial) nu putea să nu aibă un antagonist periculos și o femeie fatală, care să complice intriga. Întâmplător, în romanul lui Delany cei doi sunt frați (Prince Red și Ruby Red – până și numele personajelor sunt de poveste). Ba mai mult, dacă Lorq Von Ray e membrul celei mai influente și bogate familii din Federația Pleiadelor, Prince Red și sora lui sunt copiii familiei omoloage din Draco, o formă de organizare politică supraplanetară al cărei centru se află pe Pământ. Între ei sunt Coloniile Exterioare, care nu prea aparțin nimănui dar sunt exploatate minier pentru obținerea acelui element chimic care declanșează de fapt intriga și cursa celor două personaje principale înspre novă: Illyrionul, un element chimic extrem de rar, care permite călătoria interstelară și care, practic, asigură dominația unui imperiu asupra celuilalt și, prin asta, a unei familii asupra celeilalte.
Illyrionul se găsește în cantități uriașe în nove.
Dar firul narativ în sine e puțin important – până ajungi să-l pricepi, treci prin lumea ciudată a lui Delany, aproape suprarealistă pe alocuri: oamenii au eradicat toate bolile, deci curățenia corporală nu mai e deloc un factor important. Totul se construiește și funcționează pe baza unui fel de simbioză a omului cu mașina (imaginată cu mult înainte de cyberpunk, pentru că romanul a fost scris în 1969): toți oamenii au un soi de prize implantate la încheieturile mâinilor și picioarelor, cu ajutorul cărora se conectează la mașini. Mașinile folosesc rețeaua neuronală a ființei umane – mult mai complexă decât orice rețea artificială. Este motivul pentru care personajele care lucrează ca cyborg stud pe navele interstelare (echipajul care manevrează nava) tind să-și folosească degetele de la picioare la fel de ușor ca pe cele de la mâini, pe care nu le au întotdeauna la dispoziție. Și motivul pentru care, uneori, merg încălțați doar la un singur picior (așa cum fac Căpitanul și Mouse).
Lumea lui Delany e colorată, psihedelică, nicidecum compatibilă cu imaginea viitorului alb, steril și hipertehnologizat care ne e băgată pe gât de diverse filme hollywoodiene. E o lume a cărților de Tarot și a motoarelor supraluminice, a luptelor între dinastii și a orașelor subacvatice, în care tehnologia nu sufocă umanitatea, ci depinde de ea, unde oamenii își păstrează niște calități emoționale pe care, uneori, tindem să ni le imaginăm dispărute în viitorul îndepărtat. Toată cartea îți dă senzația unui tablou imens, pictat în detalii incredibile, pe care îl studiezi bucată cu bucată.
Din păcate, așa cum menționam și în titlu, de la un punct încolo realizezi că acțiunea, călătoria propriu-zisă spre novă, întârzie să înceapă și că de fapt nu despre asta e cartea. Că până la ultumele pagini, personajele se pregătesc pentru a începe cu adevărat povestea. E ciudat și, pe alocuri, ritmul lent al acțiunii, faptul că ai senzația că ești aproape de o aventură incredibilă care nu mai începe odată, tind să devină obositoare.
La fel de obositor și enervant este și felul în care Delany și-a ales să ilustreze personajele care vorbesc cu acente diferite, printr-o topică cu verbul la sfârșit, aflată undeva între Yoda și felul în care își imaginează americanii că vorbesc între ei membrii unor triburi izolate în care femeile poarta fuste din frunze și au cele mai mișto țâțe pe care le-au văzut vreodată exploratorii:
“Von Ray a pirate some say,” Tyy ventured.
Sebastian looked up sharply. “Von Ray great and good family is! Von Ray fine is!”
De altfel, aceștia doi, ca și gemenii, sunt personaje unidimensionale, de roman de aventuri.
Însă pentru că perspectiva se mută de la Mouse la Katin, și căpitanul rămâne un personaj cu tușe groase, dar e potrivit rolului pe care Delany i-l oferă, acela de erou întunecat, cu fruntea brăzdată de cicatrice, care poate nu se folosește întotdeauna cele mai potrivite mijloace, de are intenții bune, spre deosebire de antagonistul Prince Red, care e pure evil, la pachet cu o frumusețe supraumană și un braț robotic superfuncțional, sentimente incestuoase față de sora lui (de care e îndrăgostit și Von Ray) și o dorință clară de a stăpâni lumea.
Dar nu vă lăsați păcăliți: comentariul politic și social din Nova este, pe lângă poveste în sine, un al doilea element de bază al cărții. E, dacă vreți, un personaj în sine. Prin gura lui Katin auzi povești ale viitorului în care se reflectă prezentul. Delany a scris un basm – dar nu e un basm pentru copii sau pentru cine caută o simplă aventură. Aventura nu începe niciodată în Nova – ea a început deja de mii de ani. E aventura ființei umane și a călătoriei sale înspre stele.
