După Fraier de București și Povestiri cu final schimbat, niște mici bijuterii ale genului, ultimul volum de proză scurtă semnat de Florin Iaru, Sânii verzi, este exemplar din toate punctele de vedere: teoretic, stilistic, ideatic.

Am putea rezuma în câteva cuvinte oricare dintre cele 56 de proze care alcătuiesc volumul. Dar s-ar pierde tocmai suflul caracteristic frazei lui Florin Iaru. Așa încât vechea analiză de text, cu creionul în mână, pare a fi strategia cea mai bună de „a ataca” prozele lui Iaru.

Să luăm, pentru început, Audele. Un text care, după mine, este unul dintre cele mai reușite din volum. Aici, un şef află că unul dintre angajaţii lui poate auzi orice, indiferent cât de departe s-ar afla ținta.

O mostră de text, care, la rigoare, poate servi drept model oricărui aspirant care vrea să exceleze în proza scurtă:

„Costeluş Georgescu intră în încăpere, cu şapca‑n pumn, şi se uită chiorîş la marele şef, care‑l ia domol şi blînd la întrebări.

— Ia zi, mă, Costeluş, Costeluş zici că te cheamă, ce face acum secretara mea?

— Îşi pileşte unghiile.

— Ia du‑te, Popescule, să vezi, aşa e?

— Aşa e, dom’ director. Pileşte.

— Hm, da’ Ionescu, de la magazie, ce face?

Costeluş cade pe gînduri.

— Aha, acu’ nu mai auzi?

— Ba da, da’ nu‑ş’ care Ionescu, ăl’ tînăr sau ăl’ bătrîn ?

— L a ce‑ţi trebuie?

— Ca să văd”.

Supus mai multor teste de măiestrie auditivă, Costeluș ajunge la încercarea supremă; să treacă de garda de la Cotroceni și să-l audă pe președinte:

„Costeluş Georgescu beleşte ochii, îl priveşte pe director, înghite în sec şi se concentrează puţin. El îl cunoaşte bine pe domnu’ preşedinte, şi ce percepe e mai mult decît un simplu preşedinte. Duce, temător, mîinile la urechi, apoi închide ochii. Semnalul e oarecum cu purici. Ridică o mînă în aer, o roteşte şi, ca la un ordin, toate zgomotele din jur încetează, iar natura îngheaţă, paralizată. Ai zice că s‑a rupt filmul. O tăcere absolută cade peste lume şi, în liniştea asta desăvîrşită, Stănescu, directorul, aude şi el… Dar ce aude, înfiorat şi transfigurat, nu va spune nimănui, niciodată”.

Dincolo de faptul că eroul nostru, urmuzian pe alocuri, pare a căpăta unele atribute ale unei mașinării, Florin Iaru suspendă acțiunea chiar în momentul de maximă intensitate. Ceea ce, pe de-o parte, ne contrariază. Dar, pe de altă parte, ne face să înțelegem miza unei proze scurte: o contragere a unui ciot de viață în care niciun cuvânt nu trebuie să fie de prisos.

O altă proză, Cantitatea neglijabilă, ne introduce în mijlocul unei dileme: doi vânzători și un cumpărător negociază prețul unei mărfi. Până undeva spre mijlocul povestirii, nu avem niciun indiciu despre obiectul licitat, când, dintr-o dată, cumpărătorul, exasperat de negocierea care se tot prelungește, exultă:

„— Cîți ani are, mai exact? Cinci? Sau şase? Nu vorbisem de patru? Păi, vedeţi? Ce‑s cu glumele astea?”.

În acest moment, mintea cititorului intră în „fibrilații”. Fraza e cât se poate de clară, însă, în mintea lui, apare ca o aluzie care mai mult ca sigur e greșit plasată. Finalul, însă, confirmă ipoteza:

„Femeia se duce la colţul luminat puternic de lampadar şi se apleacă. Fetiţa în rochie roz bonbon, cu ciorăpei trei sferturi albi şi cu o jacheţică în carouri nu a spus nici pîs pînă acum.

— Puiu’ mamii. Să fii cuminte. Domnul vine şi ia fetiţa de mînă. O mîngîie pe cap. Îi ridică bărbia şi o priveşte în ochi”.

Florin Iaru reușește aici să ascundă până în final colțul cel mai luminat din încăperea pe care o construiește. Și nu-i tremură mâna atunci când scrie o scenă care, știe dinainte, îl va deconcerta pe cititor.

Vorbisem la început despre tehnica fără cusur a autorului. Dacă citim începutul povestirii Mama electrică vom vedea cum, de la prima frază, Florin Iaru dă tonul întregii povestiri:

„Mama s‑a înconjurat întotdeauna de tot felul de chestii ciudate, pentru că era mortală”.

E genul de „uvertură” care-l seduce pe cititor de la prima notă. Mai mult, pare că Florin Iaru a intuit dintotdeauna beneficiile unui incipit făcut ca la carte – Broasca, debutul său din 1971, începe cu: „Între cei doi de la etajul şapte s-a întâmplat ceva grav – ireparabil. Răzbăteau ades prin peretele subţire ori plânsul ei nervos – ori paşii lui aiurea”. Astfel, micro-universul ficțional e construit dintr-o singură tușă.

Revenind la Mama electrică, acea primă frază, aflăm abia în final, ne dusese pe o pistă greșită. Narată de băiatul cel mare al femeii cu atribute cel puțin bizare, narațiunea pare să ne aducă în prim-plan povestea unui mame atipice. Ea poartă întotdeauna mănuși și, atunci când îl hrănește pe fratele mai mic al naratorului, „îmbrăca un soi de harnașament de cauciuc”.

Lucrurile decurg conform convenției până în final, când, pe nepregătite, aflăm că nu mama este cea electrică, ci fiul cel mic.

Dincolo de armătura teoretică de care Florin Iaru se servește, povestirile acestea au un son aparte. Sunt predispuse unei lecturi cu voce tare. Ceea ce duce imediat cu gândul la audiobook-ul 18+. Altfel decât în povestirea Vocea destinului, în care produsul corzilor vocale ale unui personaj afon duc la distrugeri catastrofale, Florin Iaru are un ambitus al vocii care-l face cititorul ideal al propriilor texte. Mult mai potrivit decât oricare absolvent al artei actorului.

Ca anecdotă, poate ar fi util de amintit aici un moment pe care Ovidiu Șimonca îl înregistrează în Îmi pare rău că am publicat interviul cu Ion Iliescu. Interviu cu Nicolae Manolescu, în nr. 258 din Observator cultural, din 2005.

„Eu îmi aduc aminte că la Onești, într-o vară, a venit regizorul Ion Cojar, cu o trupă de studenți la teatru. Ei au facut un spectacol la începutul Zilelor Călinescu. Seara, stând noi împreună, am vorbit cu Ion Cojar. Apăruse prima serie de optzeciști. Și l-am întrebat cum își explică faptul că studenții lui, care erau în ultimul an, recită și pun în spectacol un tip de poezie care aparținea generației mele. I-am spus: hai sa facem mâine un spectacol cu texte din optzeciști. Unul singur a recitat bine poezie din Florin Iaru. Lamia Beligan a început să plângă și a spus că ea nu poate să spună acea poezie. Ea prefera să spună versurile Blandianei, cu „Sânt cea mai frumoasă femeie din lume, când plouă“. Dar să citească din Florin Iaru sau din Cărtărescu sau din Stratan, nu puteau. Și i-am spus lui Cojar: asta e chestiune de educație, îmi pare rău, dar ați rămas în urmă. Literatura a evoluat mult mai repede decât modul vostru de a o citi și de a recita”.

Fără doar și poate, în cazul prozelor scurte semnate de Florin Iaru se poate vorbi, fără nicio reținere, de capodoperă, cuvânt pe care nu mă sfiesc să-l folosesc.

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *