Bookaholic

Indiferenţa, pagina 116, în Fals tratat de manipulare, scris de Ana Blandiana. E pagina la care mă opresc şi la care nici nu e nevoie să-mi promit că voi reveni. Aceasta e o pauză voită, un omagiu pe care mă simt obligată să-l fac, ca şi cum continuarea lecturii cărţii devine posibilă numai şi numai dacă eu scriu, mai întâi, despre primele o sută şaisprezece pagini.

E foarte uşor, atunci când lumea nu ţi se pare colorată în roz, când simţi că un echilibru real nu poate exista decât dacă înţelegi şi vezi binele şi răul deopotrivă, să ți se umezească privirea la fiecare pagină a unei cărţi care îţi descrie mecanismele şi ororile sistemului comunist, aplicate concentric şi din ce în ce mai strâns în jurul unei singure persoane, făcute să funcţioneze perfect, fără greş, la nivelul unei întregi mase.

Oricând descopăr o astfel de lectură, îmi amintesc de Psihologia mulţimilor a lui Gustave Le Bon, o carte care te face să înțelegi de ce nu trebuie să te miri că aşa ceva s-a întâmplat şi te ajută să înțelegi de ce s-ar putea întâmpla din nou. Să trăieşti la marginea realităţii, ferit de o bulă falsă de sticlă cu striaţii colorate în roz mi se pare o capcană construită perfect şi care, mai devreme sau mai târziu, va funcţiona perfect. Din nefericire pentru cel care a creat-o.

Mâna mea a desenat aproape inconștient astfel de bule în timp ce îi citeam paginile. Doar că în ele nu trăiau oameni aparent fericiți, ca astăzi. Închideam, în ele, porțiuni din mecanismele fricii. Într-o bulă am scris „deriziune”. În alta, am adăugat: „frica de a asculta”. Apoi, am scris, în altă bulă, cuvintele: „spaţiu al nesolidarizării”. Am desenat, după aceea, un cerc. „De aversiune şi iritare”.

Luciditatea şi empatia nu sunt aproape niciodată daruri. Sunt trăsături care te vor sili să rămâi ancorat în mijlocul realităţii, să nu poţi să o iei la fugă atunci când îţi vei dori asta cel mai tare. Să rămâi acolo şi să simţi pe obraz fiecare rafală de vânt. Şi să nu uiţi niciodată usturimea acelor zgârieturi lăsate de o mână invizibilă.

„Fiecare ieşire din singurătate şi fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reuşită, alteori nu – de a mă schimba şi de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin”. Sintagma nu este, deşi ar putea să pară, esenţa acestui Fals tratat de manipulare în care descoperi imaginea unei Ane mici, de cinci ani, speriate în timpul unei percheziţii făcute de securişti. Ana mică, speriată, martoră la felul în care aceştia descoperă un revolver în sertarul cu păpuşi.

„Dacă nu mi-ar fi fost frică, dacă aş fi rămas în casă cât a lipsit Tata, ei n-ar fi putut să pună revolverul în sertar… Şi abia în clipa în care am înţeles, sau am crezut că înţeleg mecanismul catastrofei construite pe vinovăţia mea, am izbucnit într-un plâns fără sfârşit, atât de violent, încât mi se părea că mă va destrăma în bucăţi aruncate printre boarfele din casa care se destrămase şi ea”, scrie aceeaşi Ana Blandiana, din perspectiva copilei de cinci ani.

Pe bocancii tăi se usucă noroiul pe care-l descoperi în diferite contexte, pe chipurile şi în reacţiile celor mai mulţi oameni. Nu ţi se cere să fi fost martor, iar asta face să descoperi mai uşor că în unele fraze te recunoşti, chiar dacă durerea ta nu va avea niciodată un piedestal: „Mă simţeam ca o rană căreia i s-a smuls cu sălbăticie bandajul, şi am decis să rămân aşa”.

Lumescul apăsător irumpe din scena „Ţărănci bătrâne”. Singurătatea de la oraş nu e aceeaşi cu cea de la ţară, îmi spun, iar pentru a înţelege aceste două feluri de singurătate e de-ajuns să revii la natură.

„Nu minunea că văd un chip pe ecran li se părea de neînţeles, ci faptul că acela, deşi văzut, nu poate sau nu vrea să vadă, că vorbeşte fără să încerce să şi asculte. Iată o problemă care nu ar fi putut să apară în nici o confruntare oricât de profundă de idei între intelectuali, dar care rezumă singurătatea lumii moderne, unde fiecare nu are decât interesul să fie ascultat, niciodată şi dorinţa să asculte.”

E glasul blând care povăţuieşte fără să vrea să dea sfaturi. E vocea omului care e prins într-o realitate pe care nu poate decât s-o descrie până la cel mai mic detaliu, detalii care nu de puţine ori rănesc, dar care, totodată, îl fac pe cel care le observă să câştige de partea sa o înţelepciune rară.

Fiecare pagină conține întrebări pentru ale căror răspunsuri nu ai mai avut răbdare. Iar acum, recitindu-le, descoperi că sunt în continuare la fel de greu de răbdat. Întrebările şi răspunsurile din Fals tratat de manipulare sunt dureroase în egală măsură.

„Nimic din ce am trăit eu însămi nu mă ajută deci, să înţeles sensul şi cauzele spectacolului căruia îi sunt un aproape înspăimântat spectator. S-a iuţit timpul, de nu mai încap în el una de alta generaţiile? S-a micşorat pământul, de nu mai pot să-şi fie contemporani părinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii? S-a făcut mai strâmtă istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca să poată intra nou-veniţii?”

Nu mai am loc pentru bule şi poate că e mai bine aşa, poate că nu mai trebuie să desenăm cercuri în care să ne închidem ca omul lui Vişniec. Să subliniem ce e de subliniat şi, ce e mai important, să nu uităm că „în punctul în care răul devine ridicol, el devine automat, şi suportabil”.