Don DeLillo nu se abate nici în cel mai recent roman al său, Punctul Omega, de la una dintre temele sale preferate, războiul, dar, de această dată, o face dintr-o perspectivă inedită: nu mai abordează frontal subiectul, ci îl lasă doar ca o insinuare, să plutească deasupra desfăşurării altei drame, mai personale.
Construit cinematografic, romanul lui DeLillo se desfăşoară parcă în ralanti, acţiunii fiindu-i imprimat un ritm toropitor de încet, care însă are scopul de a scoate la iveală detalii şi înţelesuri care, pe fast-forward, aşa cum, de altfel, se trăieşte în prezent, nu ar fi fost sesizabile. Ideea cărţii i-a venit lui DeLillo după vizionarea 24 Hour Psycho, o instalaţie video a lui Douglas Gordon, la MoMA, New York, care proiecta cu o încetinire de două cadre pe secundă, astfel încât filmul de două ore ajunge să se întindă pe 24 de ore. Este o experienţă care modifică percepţia asupra timpului şi spaţiului, asupra nuanţelor şi a intenţiilor, a dramatismului scenelor, iar personajele lui DeLillo par a se mişca şi a se raporta la existenţă ca şi cum aceasta ar fi setată cu câteva cadre mai puţin decât se desfăşoară în ritmul celorlalţi oameni.
Ideea personajului Jim Finley, regizor, este, în teorie, extrem de simplă şi curată: să realizeze un documentar de război avându-l ca protagonist pe Richard Elster, acum pensionar, dar care, cândva, fusese recrutat de Pentagon pentru a ajuta la organizarea planului de război cu Irak. Finley îşi imaginează un cadru sobru, care ar avea cu atât mai mult un impact puternic: protagonistul său, filmat doar de la gât în sus, „un cap vorbitor”, cu spatele la un zid, căci
„în film, faţa este sufletul. Omul este un suflet în suferinţă, ca în Dreyer sau Bergman, un personaj urâţit într-un teatru de cameră, justificându-şi războiul şi condamnându-i pe oamenii care l-au creat”.
Numai că realizarea acestui plan nu este deloc simplă, căci Elster s-a izolat undeva în deşertul Arizonei, şi vizita sa acolo îl transportă pe Finley într-un spaţiu în care până şi timpul pare a se derula altfel, iar Elster nu pare deloc dispus să discute despre război. Cei doi, cărora li se alătură şi Jessie, misterioasa fiică a lui Elster, ajung însă să comunice într-un fel în care doar departe de agitaţia lumii contemporane ar putea, departe de metropolă, care înghite totul în malaxorul ei.
Plăcerea lui Elster este să discute despre lucruri abstracte. Pe cât de concretă a fost activitatea lui şi pe cât de realistă îşi doreşte Finley a fi relatarea acestuia, pe atât de ideatic se dovedeşte a fi discursul celui care, cândva, avusese acces la cele mai complexe strategii militare. Acum, gândurile în care se refugiază sunt centrate pe subiecte legate de timp, conştiinţă, transcendenţă, paroxism.
Elster simte cum timpul parcă a încetinit şi, la fel ca în proiecţia de 24 de ore de Psycho, începe să perceapă detalii înainte nevăzute, ajungând în punctul Omega, adică în acel punct de unde conştiinţa se întoarce asupra ei şi unde „mintea transcende totul, către interior”. Deşertul, cu vidul său, invită la o detaşare de zgomotul şi agitaţia lumii, instituind un nou mod de raportare la existenţă:
„Am depăşit cu totul stadiul de fiinţă. Pietre. Doar dacă pietrele nu sunt cumva fiinţe. Doar dacă nu cumva există o mutaţie profund mistică ce pune fiinţă în piatră”.
Dacă punctul Omega însemna, iniţial, o stare de transcendenţă dezirabilă, se dovedeşte că, de fapt, acest punct, desemnând trăirile esenţiale umane, nu este deloc transcendent, ci profund înrădăcinat în eu, în spaimele cele mai cumplite care pot răscoli o fiinţă. Aşa că atunci când Elster se confruntă cu dispariţia fiicei sale, „punctul Omega se îngustase, aici şi acum, până în punctul unui cuţit care intră într-un trup. Toate marile teme ale omului sorbite acum ca într-o pâlnie a durerii locale, un trup, undeva acolo, sau nu”.
Don DeLillo, Punctul Omega, traducere de Veronica D. Niculescu, Polirom, 2012-11-29
