Unele dintre simpatiile faţă de trecut te pot întoarce în timp ca pentru unul dintre concertele brandenburgice. Un colţ mai noduros al prezentului te poate expedia într-o clipă către eleganţa trecutului. Dacă o simfonie compusă de Berlioz nu te va scoate din rimul alert al momentului prezent, atunci poate că un concert de pian semnat de Ceaikovski se va dovedi panaceul mult-aşteptat: de la cele câteva grade în plus pe care ţi le-ai dori în casă până la o stare de beatitudine infinită. Nu aşa-zisul remediu contează însă de data aceasta, ci felul în care ne simţim atraşi, de cele mai multe ori, de trecut, de ceea ce nu lăsăm să dispară dintr-o teamă faţă de uitarea care nu trebuie să se producă.
Pictori pe care i-am cunoscut, volumul de cronici de artă scris de Jacques Lassaigne, redă o mică parte din marile vieţi ai unor pictori încă nemuritori. Păstrăm cu sfinţenie opere de artă, retipărim lucrări esenţiale şi nu scoatem niciun sunet în faţa celor mai mari orchestre ale lumii. Iar cât privește muţenia noastră în faţa minunilor, Hélène Grimaud a scris poate cel mai just despre ceea ce simţim când ascultăm muzică clasică în Întoarcere la Salem.
Căci despre întoarcere e vorba de data aceasta şi despre împletirea prezentului cu trecutul într-o acceptare senină. Şi nu despre Grimaud e vorba, ci despre acele semne care ni se arată, pe neaşteptate, într-o dimineaţă în care un vânzător de cărţi ne recomandă colecţia Biblioteca de artă a Editurii Meridiane: o oprire în timp ca în faţa picturilor despre care a scris criticul francez de artă, Jacques Lassaigne.
Născut la Paris în 1911, criticul a întocmit, printre numeroase alte opere de critică şi articole de specialitate, şi un album de artă dedicat pictorului Ştefan Luchian.
Astfel, prezentul se amestecă, pe de o parte, cu trecutul acelei zile în care, grăbit, ai luat doar patru din cele două turnuleţe măricele de cărţi din aceeaşi colecţie. Prezentul te mustră nemilos şi continuu azi, când, într-o ploaie care parcă şi-a greşit anotimpul, te gândeşti că nu mai ai nicio şansă să-l regăseşti pe acelaşi vânzător cu aceleaşi cărţi.
Nu „Rembrandt şi epoca sa” e titlul care îţi captează cel mai mult atenţia. Nu „De la planşetă la masa de scris” e cartea care te va face să o răsfoieşti, câteva minute mai târziu, cu înfrigurare, îmbufnat că nu ai deja timp să o citeşti fără oprire. Ci „Pictori pe care i-am cunoscut”, volumul inserat în Biblioteca de artă si tipărit în 1973 (ediţia a doua) e titlul care va fi adăugat cu atât de multă bucurie în raftul tău de biografii, jurnale şi memorii.
Trecutul, de acum înainte, e la el acasă. O carte de iniţiere în iubirea de artă, aşa cum e descrisă în Prefaţă, cartea lui Jacques Lassaigne are aceleaşi puteri pe care le au şi acum operele din categoria de mai sus: fac să dispară timpul. Căci nu noile dimensiuni pe care cartea le adaugă ideii de critică de artă reprezintă farmecul acestei culegeri de texte, ci însăşi întrebarea pe care o aduce cu sine din titlu. Cum ar fi să-i fi cunoscut pe Matisse, Pallady, Picasso, Braque, Delaunay, Chagall, Kandinsky şi mulţi, mulţi alţii?
Contextul operei capătă importanţă nu doar pentru critic, ci şi pentru noi, cititorii. Ce a însemnat Parisul pentru Chagall şi cum i-a influenţat, mai apoi, creaţiile? Ce a însemnat, odată cu vârsta, o mai mare emoţie atât în faţa lucrurilor frumoase, cât şi în faţa nenorocirilor vieţii? Totul s-a lăsat tradus prin culoare, mişcare şi forţă, mai mult decât reuşim în continuare să lăsăm noi mărturie prin cuvinte. O pictură ţi se va lipi într-o secundă pe retină şi vei putea chiar să ajungi să o cunoşti în detaliu. Memoria îşi va găsi spaţiu pentru alte câteva zeci de colecţii de artă. Orice scriitor ar trebui să fie invidios pe felul în care, de regulă cu o notorietate mult mai mare, o imagine face cât o mie de cuvinte.
„Am ajuns la Paris ca împins de destin. De obicei nu vii la Paris gata format. Vii fără prejudecăţi, pentru a studia, şi pleci uneori cu ceva experienţă. Chiar şi azi mi se pare că n-a existat revoluţie mai mare a ochiului decât aceea pe care am întâlnit-o în 1910 la sosirea mea în Paris.. Prin oraş întâlneam academii şi profesori la fiecare pas; erau: trecătorul de pe stradă, negustorul, muncitorii. În jurul lor plana această uimitoare <<lumină-libertate>> pe care n-am mai întâlnit-o niciodată pe altundeva”, mărturisea Chagall, amintit de Jacques Lassaigne în cartea sa.
Îţi poţi imagina că citeşti dincolo de rânduri, că poţi descifra şi traduce teme fără a te gândi la cine a fost omul, la ceea ce s-a aflat dincolo de fiecare cuvânt scris cu cerneală. Şi, totuşi, de cele mai multe ori, nu ne putem abţine să nu ni-l imaginăm chiar pe autor închis într-o cameră minusculă, scriind noaptea, ca Amos Oz, pentru a da astfel glas vocilor neobosite.
„Chagall era încă de pe atunci o personalitate conturată: un om care nu vrea doar să creeze o operă plastică, dar care ştie să slujească un gând. Nu este obsedat de problemele picturii – şi poate că tocmai de aceea îşi consolidează el, jucându-se parcă, însuşirile tehnice: Chagall vrea să exprime ceva”.
Nu despre a ascunde este vorba, nu despre a mistifica prin tehnici creative însuşi inexprimabilul, ci dimpotrivă, despre a dezveli, despre a da la o parte, despre a arăta lumii interiorul unui suflet la care se poate ajunge prin artă. Ideile nu sunt deci voit mutilate prin procedura creatoare, ci renăscute. Criticul literar dezveleşte exoscheletul cărţii sale tot aşa cum Chagall nu simte să-şi manifeste ideile şi sentimentele în faţa lumii într-o lumină criptată:
„Redescoperind după o îndelungată absenţă decorul şi modul de viaţă din copilărie, Chagall ia cunoştinţă de realitatea tragică a acestei lumi condamnate. Satul, rabinii nu mai apar cu nimbul de vrajă al amintirilor, ci într-o goliciune, într-o puritate sfâşietoare. Pictează casele cenuşii şi albastre, cimitirul, ca pe nişte ecorşeuri cu structuri ce se înghesuie şi se încalecă, în culori reci, acute şi transparente”.
În cele din urmă, Chagall „îşi creează biblia sa proprie”, iar mai târziu „accente violente străbat opera lui”, pentru ca unul dintre verdictele date de Lassaigne să anunţe că pictorul îşi doreşte ca ceea ce a creat „să fie o mărturie împotriva indiferenţei umanităţii”.
Lassaigne derulează o investigaţie amănunţită şi reia traseul vieţii acestui pictor ale cărui perioade de creaţie şi opere le descrie folosindu-se de real ca de un dicţionar al unei limbi străine. Totul e important, totul influenţează, totul se reia pentru a se traduce în cele din urmă în operă:
„… Chagall este fermecat de această vegetaţie în care formele magnifice se revarsă sub vibraţiile şi vrăjile culorii. Tonalitatea este aceea care-l călăuzeşte şi-l duce la arhitectură. Chimia e primordială. De multă vreme Chagall, care nu admiră pe nimeni mai mult decât pe Monet şi Nuferii săi albi, a renunţat la orice altă construcţie decât aceea a formelor colorate.
Ar vrea să se piardă el însuşi în oceanul culorilor libere. Dar vrea de asemeni să stăpânească, să frământe pământul care-l inspiră”.
Nu sunt întotdeauna suficiente explicaţiile sau cronicile care însoţesc, la distanţă în timp şi spaţiu, o operă. Ceea ce a făcut Lassaigne a demonstrat că vieţile pictorilor pe care i-a întâlnit i-au însoţit pe aceştia în fiecare perioadă de creaţie, dincolo de şcolile şi curentele artistice ale timpului. De multe ori, creatorii unor noi mişcări se aflau chiar din cei dintre paginile acestei cărţi, prinşi în tumultul unor vieţi pe care azi le retrăim citind.
O carte de biografii schiţate cu vârful unei pensule înmuiate pe rând în toate culorile. Nu sute şi sute de pagini care analizează peste limită fiecare operă, ci écorché-uri fine pe care oricine şi le va aminti pentru totdeauna. Traduceri ale pictorului şi ale picturilor în acelaşi timp. O suprapunere pe care Jacques Lassaigne o face posibilă. O oprire a timpului în rama unor trăiri pe care puţine cărţi de acest timp reuşesc să le scoată la iveală, demonstrând că sunt esenţiale.
Funcţionează, aşadar, şi cărţile de critică scrise sub forma unui jurnal în care au fost culese biografiile şi mărturisirile unora dintre cei mai importanţi scriitori. Fragmente de viaţă surprinse de cel căruia i-a fost dat să scrie şi să salveze astfel de la uitare.
Scriind despre Pallady, criticul de artă pare să-i fi pătruns în suflet. Vorbind despre firea emotivă a pictorului român, în comparaţie cu modalitatea virilă de a crea a lui Matisse, totodată bun prieten al lui Pallady, criticul de artă Jacques Lassaigne îşi dezvăluie propria sa latură emotivă:
„Când, spre sfârşitul lui 1940, îşi dă seama ca despărţirea sa de Paris va fi poate definitivă, Pallady se aşază din nou la lucru şi, în ciuda condiţiilor de viaţă dificile, el realizează în câteva luni o operă considerabilă şi perfect coerentă. (…)
Mai degrabă decât fructele şi florile, de compunerea cărora se cam plictiseşte şi pe care le lasă să se descompună în camera sa, iată-l că nu se poate opri să-şi aducă acasă ramuri înflorite. „Le reperez în timpul plimbărilor mele şi mă întorc să le fur când întunericul mă ascunde. Din grădina unei biserici luam flori de soc”. Într-o zi, pe o ramură astfel furată, descoperă un cocon, îi observă trăsăturile tip de două zile şi apoi un fluture se iveşte zburând prin odaia lui şi nevrând să iasă când îi deschide fereastra. „Câteva zile mi-am legat viaţa de a lui”. (…)
În anii săi din urmă, de cum apare un pic de soare, se duce în grădina Cişmigiu, răvăşită de bombardamente; printre copacii sfârtecaţi, îşi regăseşte scaunul, banca lui favorită şi desenează câţiva bătrâni cruţaţi de bombe ca şi el. „Epave umane care-mi zic: iată-ţi semenii”.
Lassaigne rămâne un vânător iscusit, un colecţionar de impresii, un curator de analize temeinice şi portrete pe care le face atât oamenilor, cât şi pictorilor născuţi sub aceeaşi stea.
Revenind la timpul prezent, singura ironie este că astăzi tocmai memoria unui computer îl uită, aruncându-l în neant pe cel care a dus la realizarea unora dintre cele mai importante albume de artă şi volume de critică. Jacquess Lassaigne îşi dispută azi „vizibilitatea” cu o podgorie care îi poartă numele.
Dar nu aici trebuie să se încheie ceea ce înseamnă în continuare acest nume pentru definiţia unei cronici. Autorul demonstrează, prin tot ceea ce a lăsat moştenire, o atenţie faţă de ceilalţi care n-ar fi putut decât să-l bucure pe Chagall, Matisse, Pallady şi toţi ceilalţi pictori pe care i-a cunoscut.
