Printre cele mai recente distopii se numără romanul Un om în întuneric (Man in the Dark, 2008) de Paul Auster, care, ca mulţi scriitori (asemenea, de pildă, lui Martin Amis sau Don DeLillo), a simţit nevoia să transpună în plan literar tragedii precum războiul din Irak sau prăbuşirea turnurilor gemene din 2001, nu neapărat ca semn al procesului de vindecare, favorizat de actul scrierii, ci mai degrabă ca pe o datorie morală. Auster nu inserează însă nici o notă optimistă în literatura sa dedicată evenimentelor de la WTC, căci consideră că astfel de tragedii au făcut incompatibilă literatura cu mesajele de optimism.
Auster jonglează cu două planuri narative: unul în care scriitorul August Brill schiţează mental o poveste în care „nine-eleven“ nu a avut loc şi în care personajul, într-un stil tipic pentru jocurile atît de dragi lui Auster între autor şi personaje, primeşte drept misiune uciderea propriului autor, şi un al doilea, plasat în lumea reală, a societăţii post-„nine-eleven“.
Ambele planuri par însă scoase dintr-un scenariu postapocaliptic, absurdul este cel care stăpîneşte situaţia, în diferite forme: în planul ficţional, la o primă vedere, atacurile nu au avut loc, deşi personajul construit de Brill, Owen, a trăit acel moment, nemaiştiind dacă în vis sau în realitate; aceste două spaţii nu mai au graniţele clar delimitate, Owen învaţă că nu există o singură lume, ci mai multe realităţi, paralele, că „fiecare lume este visată sau imaginată sau scrisă de către cineva din altă lume. Fiecare lume e creaţia unei minţi”.
Dar chiar dacă 11 septembrie nu a avut loc, spaţiul în care se mişcă Owen este la fel de destabilizat cum a fost America în 2001 (concluzia ar fi că şi dacă nu ar fi avut loc prăbuşirea turnurilor, societatea contemporană tot s-ar fi aflat într-un impas grav, aşa că semnalul de alarmă trebuia tras cu sau fără tot ceea ce s-a întîmplat în septembrie 2001).
În acest plan imaginar, anul este 2007, WTC este încă în picioare şi nici urmă de război în Irak, ci, dimpotrivă, se trezeşte în plin război civil şi, culmea, cel responsabil le scrie în continuare destinele şi trebuie să fie oprit (într-un fel de act sinucigaş al Autorului, care îşi pune personajele să îl ucidă). Owen este cel destinat să pună capăt poveştii: „Totul e o poveste […], un om scrie o poveste şi noi toţi facem parte din ea”, i se spune de către un sergent care îl înştiinţează care îi e misiunea.
Dar Owen, transformat într-un simplu pion – cum sunt adesea folosiţi soldaţii, aluzie probabil la evenimentele din ultimii ani cînd soldaţi americani au tot fost trimişi în mijlocul unor conflicte cel puţin suspecte –, nu vrea să accepte „realitatea”, aşa că încearcă să fugă, deşi îşi dă seama că „nici măcar visele nu-mi mai aparţin. Mi-a fost furată întreaga viaţă”. I se promite că, după ce-l va omorî pe bătrînul de vreo 70 de ani, imobilizat într-un cărucior şi care nici măcar nu-şi scrie povestea, ci o desfăşoară în mintea sa, îl vor trimite înapoi în lumea sa, prin somn, unde va fi lăsat în pace.
Celălalt plan este dominat şi el de un absurd conferit chiar de realitatea ce devine prea violentă, prea orbitoare ca să pară reală: nepoata lui Brill, Katya, şi-a pierdut logodnicul, pe Titus, în războiul împotriva Irakului. Titus este răpit de irakieni şi folosit ca material de şantaj, numai că negocierile eşuează şi tînărul este executat în direct, Katya văzînd acest moment la televizor. Ideea transmisă de Auster e că, atunci cînd realitatea invadează în aşa măsură viaţa oamenilor, nici măcar ficţiunea nu mai poate fi detaşată de această realitate, aşa că nu mai reiese clar care dintre planuri este mai absurd sau care îl influenţează mai mult pe celălalt.
Aşa cum Titus suferă o moarte crudă şi absurdă, la fel personajul lui Brill este executat pentru că nu este capabil să ducă la sfîrşit misiunea cu care e însărcinat, deşi i se spune că însuşi scriitorul pe care trebuie să-l omoare l-a creat pe el, pe Owen, pentru a fi ucis de acesta. Brill explică faptul că nu este capabil să traseze un final fericit poveştii sale, întrucît ar fi nedrept faţă de toţi cei care au suferit, după „nine-eleven“, să confere încă, prin literatură, o rază de speranţă. Asta dacă nu cumva afirmaţia „lumea sucită se-nvîrte mai departe” poate fi privită ca pe o marcă a optimismului.
Paul Auster, Un om în întuneric, traducere de Daniela Rogobete, Polirom, 2010.
