Copilăria lui Isus este unul dintre cele mai înşelătoare titluri – J.M. Coetzee, scriitorul sud-african, câştigător al Premiului Nobel pentru literatură în 2003, ştie că un astfel de titlu va crea nişte aşteptări clare şi că cititorul va încerca să găsească, mai devreme sau mai târziu, indicii care să-l îndrume pe direcţia pe care a pornit de la început. Ei bine, Copilăria lui Isus n-are nimic de-a face cu Isus sau cu vreo tratare clasică (sau ironică) a unei teme religioase bine-ştiute (nici măcar în stilul în care o face Saramago în Cain [cronica aici]) – evident, dacă vrei să faci analogii, eşti liber să o faci, literatura îţi permite câte libertăţi eşti dispus să-ţi iei. Cred însă că, în acest caz, ar fi o suprainterpretare să asociezi personajul principal, un copil de cinci ani, cu personajul biblic, fără alte nuanţări. Cînd Bookaholic a scris despre carte [cronica aici], aceasta nu fusese încă tradusă, acum este accesibilă tuturor cititorilor români, prin traducerea Irinei Horea, la Editura Humanitas. Iar dacă în cronica ei, Cristina Petrecu punea accentul mai mult pe ideea de alegorie, eu am resimţit mai puternică nota distopică.
O primă întrebare ar fi de ce face totuşi Coetzee trimiterea la Isus, chiar dacă indiciile legate de el nu sînt deloc evidente? Interpretarea la care m-am gândit eu ar fi că acest copil este atât de diferit de lumea din jurul lui, venind cu o perspectivă atât de inedită, încât reacţia celorlalţi este de respingere, aşa cum se întâmplă întotdeauna când cineva încearcă să zguduie felul de a fi înrădăcinat al oamenilor, al societăţii.
Cu toate că „încearcă” e mult spus, căci copilul nu are o intenţie clară de a revoluţiona starea de fapt, pur şi simplu personalitatea lui este atât de diferită şi deci de angoasantă, încât cei din jur încearcă să se apere de el. Un copil ce trăieşte în lumea lui, cu propriile sale reguli, neînţelese de ceilalţi şi, evident, neacceptate, David pune la îndoială chiar şi siguranţele ce par imuabile, cum ar fi logica aritmetică.
„‒ Să numeşti numerele nu înseamnă că te pricepi la numere. Poţi să stai aici şi să numeşti numere toată ziua şi n-ai ajunge la capătul lor, pentru că numerele n-au sfârşit […]
‒ Nu-i adevărat!
‒ Ce nu-i adevărat? Că nu există sfârşit la numere? Că nimeni nu le poate numi pe toate?
‒ Pot să le numesc pe toate.
‒ Foarte bine. Zici că ştii 888. Care e următorul număr după 888?
‒ 92.
‒ Greşit. Următorul număr este 889. Care este mai mare, 888 sau 889?
‒ 888.
‒ Greşit. 889 e mai mare, pentru că 889 vine după 888.
‒ De unde ştii? N-ai fost niciodată acolo.”
Deşi nu este o distopie à la Orwell, Copilăria lui Isus are acea atmoferă grea, copleşitoare de anormalitate – într-un loc ce numeşte Noville, sugerând, astfel, un nonspaţiu, oamenii sunt eliberaţi de dorinţe, inclusiv sexuale, ducând o existenţă austeră, simplă, dar, pentru ei, satisfăcătoare. În acest Noville se vorbeşte spaniola, dar această marcă nu conferă un plus e realism, căci toate reperele sunt răsturnate acolo: Statuia Libertăţii zace undeva într-o grădină, năpădită de buruieni, oamenii nu mai au niciun fel de memorie socio-culturală, există o confuzie totală în ceea ce priveşte literatura, cărţile clasice se desprind de autorii lor, de pildă, singura menţiune livrescă este Don Quijote, al cărei autor e considerat Benengeli (personaj pe care Cervantes îl dădea drept autorul lui Don Quijote). În acest loc straniu ajung la un moment dat un bărbat, Simón, şi un copil, David, fără prea multe detalii legate de spaţiul anterior, despre care există doar sugestia că fusese afectat de un eveniment devastator. Simón, care încă păstrează trăsături ale „vechiului om”, adică încă supus emoţiilor şi pasiunilor, ştie, fără să-şi explice de ce, că misiunea lui e de a o găsi pe mama băiatului şi că atunci când o va vedea va şti că ea este.
În societatea din Noville, oamenii o iau de la capăt cu condiţia să uite tot ce a presupus existenţa lor anterioară, care nu mai persistă nici cât parfumul unui vis. Mai mult, sunt oameni care parcă-şi doresc să uite, să pornească de la zero, fără nimic din ceea ce a însemnat să fii om până atunci. Şi asta înseamnă chiar detaşarea de principiile elementare ale logicii şi ale raţiunii presupuse până atunci. Cu toate că, fără să păstreze urma trecutului şi a greşelilor comise, noii oameni sunt predispuşi să repete ceea ce a fost greşit înainte, reinstaurând o nouă formă de dictatură – dictatura simplităţii, a uniformizării (singurele cărţi disponibile sunt, pe lângă Don Quijote, un soi de manuale despre activităţi practice, precum cusutul sau grădinăritul).
„David a ajuns cu vaporul, ca toată lumea. De pe vapor, în lagăr, din lagăr în Novilla. Nici unul dintre voi nu ştie mai mult decât atât despre originile sale. Minţile ne-au fost curăţate de memorie, mai mult sau mai puţin.”
Frumuseţea cărţii lui Coetzee, prin stranietatea sa, este că te invită la interpretări. Şi nu ai cum să nu faci analogii, să cauţi similarităţi şi explicaţii, pentru că este un roman profund intertextual. Pentru mine, trimiterea la distopia celebră a lui Huxley, Brave New World, a fost clară din primele pagini, dar fiecare cititor are posibilitatea să-şi găsească propriile analogii şi cred că, în definitiv, romanul este cât se poate de relevant pentru post-postmodernismul în care trăim, în care operele literare pot fi recitite şi reinterpretate fără a necesita raportarea la mărcile stricte de până atunci (nici măcar numele unui autor nu mai intră în categoria celor esenţiale). Dacă, dincolo de asta, există aluzii mai fine, legate de consecinţele pierderii memoriei sau de perfidia formelor diverse de totalitarism, asta ţine tot de gradul în care cititorul este dispus să se lase purtat de literatură.
J.M. Coetzee, Copilăria lui Isus, traducere din engleză de Irina Horea, Editura Humanitas fiction, 2014.
Cartea Copilăria lui Isus poate fi comandată de pe Librăria Cărturești de aici. Dacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici.
