Romanul Profesorul și menajera al scriitoarei japoneze Yōko Ogawa, tradus recent în limba română de către Anca Focșăneanu (din cele peste douăzeci de cărți, este al doilea roman tradus în română, primul fiind Hotel Iris), este o carte surprinzătoare, în special pentru cititorii care nu au matematica pe lista pasiunilor.
Personajul central este un genial profesor de matematică, sexagenar, care în urmă cu 20 de ani suferise un accident ce îi declanșase o bizară formă de amnezie. Cu excepția a ceea ce trăise înainte de accident, memoria sa durează fix 80 de minute. Își petrece timpul în singurătate, într-o formă de concentrare maximă, rezolvând probleme propuse de revistele de matematică. Doar cifrele îi conferă senzația de liniște și siguranță. Altfel, lumea este o amenințare continuă. De instabilitatea acesteia se apără prin bilețelele prinse cu ace pe costum, repere ale prezentului pe care memoria îl refuză.
Pe de o parte, în carte se ridică problematica identității, a autoreflectării în propria conștiință, a proiecțiilor ce vizează ziua de mâine sau a raportării la tot ceea ce înconjoară o astfel de persoană în capul căreia se găsește parcă o bandă limitată de înregistrare a realității. Pe de altă parte însă, ceea ce surprinde este ineditul unei perspective. Relația de prietenie care ia naștere între profesor, menajera sa și fiul acesteia în vârstă de 10 (relație bizară, în nicio dimineață profesorul nu își amintește cine sunt cei doi, în fiecare dimineață o întreabă pe femeie ce număr poartă la pantofi și care îi este numărul de telefon), îi pune în față cititorului o frumusețe a matematicii smulsă din manuale și integrată în viață.
Relațiile dintre numere, teoreme și ecuații nu fac altceva decât să reflecte viața, raportarea oamenilor la oameni. Astfel că, la un moment dat, ajungi să îți dorești o poveste de dragoste eternă și adevărată precum teorema lui Pitagora. Zero, de exemplu, e privit ca existență a nonexistenței care aduce cu el ordine în socoteli. Și nu e altceva decât numărul mai mic cu 1 decât 1. E creanga rămasă goală după ce o pasăre cu ciocul mic se sperie de răsuflarea ta și zboară. Semnul pentru radical e solid. El adăpostește toate numerele. Așa îl va numi profesorul pe fiul menajerei.
Fumusețea numerelor prime care nu se divid decât cu ele și cu unu devine o alegorie a existenței, constituind și obsesia profesorului: „numerele prime erau interesante pentru că nu se putea prevedea şi explica ordinea în care apăreau. Păreau presărate ici-colo, în şirul numerelor. Cu cât te depărtai de 0, cu atât era mai greu de găsit un număr prim, şi nu era nici o regulă care să prezică apariţia următorului număr prim. Pe Profesor, care căuta frumuseţea şi regularitatea absolută, această dezordine îl obseda”.
Iubea numerele prime și ura mulțimile care i se păreau incompatibile cu ideea de frumusețe și de liniște interioară. Validitatea ideii că necunoscutul este la fel de important ca și cunoscutul e greu de negat: „era la fel de important să ne învețe despre ceea ce era necunoscut sau imposibil de aflat, ca și despre lucrurile care erau deja demonstrate”.
Multe sunt lecțiile de viață pe care cei doi le învață de la profesorul de matematică: o problemă nu e finalizată numai pentru că ai găsit răspunsul corect; o ecuație simplă poate duce la o problemă dificilă; adevărul (evident că nu doar cel din matematică) se ascunde deseori undeva într-un loc neştiut de nimeni, în afara tuturor cărărilor bătătorite şi acel loc nu e întotdeauna piscul muntelui, poate fi undeva pe o coamă a unui deal lin, sau într-o vale adâncă; important e să vezi, să simți poezia din probleme, fascinația în fața frumuseții și a specialului, să urmărești și să trăiești toate astea după un anumit ritm.
Foarte bine este surpinsă în roman liniștea pe care o aduce cu sine pasiunea, concentrarea, o liniște ce o molipsește și pe menajeră: „mi s-a părut că în cameră plutea un aer de pace, cum nu mai simţisem în viaţa mea. Nu doar că nu era nici un zgomot, ci era ca şi cum liniştea Profesorului, atunci când se pierdea în lumea numerelor, se acumulase în straturi, fără să-i pese de ghemotoacele de păr şi de praf. O linişte ca un lac limpede ascuns în adâncul pădurii”.
O liniște care se resimte și în construcția romanului, tonul și ritmul narațiunii realizate din perspectiva menajerei remarcându-se tocmai prin senzația de calm. Densitatea timpului petrecut în preajma unui astfel de om este ceea ce o face pe menajeră să privească cu alți ochi lumea întreagă, să întrezărească o logică a frumuseții abstracte necunoscute ei până atunci: „Fără ca oamenii să ştie, 18 duce în spate o povară grea, iar 14 stă tăcut în faţa unui gol”. Sau să ajungă la revelația că e suficient ca ființa umană să adauge un 1, pentru ca totul să se reducă la nimic, la 0.
La rândul său, profesorul învață (din nou?!) bucuria gesturilor mărunte – o prăjitură pentru care simte nevoia să mulțumească (dar e nevoit să scrie asta pe un bilețel), bucuria de a oferi un cadou, de a îmbrățișa un copil, de a vedea pe teren jucătorii de basball pe care îi știa doar din ilustrate și din statistici, plăcerea de a privi mâinile unei femei care îi pregătește cina, emoția de a sărbători în jurul unui tort…
Profesorul și menajera este un roman care, în spatele narațiunii așezate, a lipsei tonului excesiv, dezvăluie o sensibilitate caldă, relațiile dintre oamenii cărții surprinzând nu doar prin ineditul situațiilor. Conexiunile dintre numerele naturale, pe care tot încearcă să le descopere profesorul, își au drept corespondent (dacă nu chiar rezultat) tandrețea naturală a oamenilor. Ca și în romanele lui Kawabata, se strecoară și aici, subtil, relația dintre frumusețea efemerului și cea a eternului. Una dintre cele mai frumose și sugestive imagini din roman este cea a ecuațiilor scrijelite pe pământ de profesor și acoperite cu petale de cireși: „nenumărate petale de cireş s-au scuturat şi au format alt model deasupra dantelei de ecuaţii care conţinea secretul universului”.
Yōko Ogawa, Profesorul și menajera, traducere din japoneză și note de Anca Focșeneanu, Humanitas Fiction, 2015
