Dacă ţi-ai dori vreodată să te retragi din faţa lumii, nu ai putea să porneşti oricum, nu ai putea să o iei pur şi simplu la fugă. Paşii, direcţia, gândurile care ţi-ar însoţi plecarea, toate ar trebui acordate şi supuse ritmului potrivit. Odată ajuns în refugiu, la adăpost, ai descoperi că întreaga pregătire pentru încetinirea vitezei atât de asurzitoare şi-a avut rostul.
În Hibernalia, noua carte scrisă de Veronica D. Niculescu, casa-culcuş „cu un aer de muzeu de familie”, cu umbre, cu intrări la care parcă trebuie să fii atent („Dar o intrare în casă era şi pe la uşa glisantă”, casa în care „fiecare noapte făcea cât o iarnă”, „nopţile erau ceasuri” şi noaptea „era noapte”), este învelişul protector sub care durerile nu dispar, dar se domolesc.
Totul aici e o dimineaţă-noapte, totul pare că se petrece la ora cinci, ar putea fi un cinci al înserării sau un cinci al dimineţii, iar tăcerea întreruptă de ţipătul păsărilor e punctul ubicuu de întâlnire:
„Din când în când, străpungând ca o suliţă păturile, se auzea ţipătul vreunei păsări. O bufniţă. O cucuvea. Sau vreo gaiţă trezită din coşmar. Huuh… Cââârrţ! Ha, haah! Iţindu-se, umflându-se brusc şi cu o oarecare lentoare stingându-se. Ca o durere, ca o speranţă, ca o speranţă plină de durere, ca o durere lipsită de speranţă. Vietatea se rearanja în pene şi adormea, cu ghearele bine înfipte în creangă. Cearşafurile mi se încălzeau dintr-odată”.
O carte care se citeşte picotind, o carte în interiorul căreia cobori, uimit că ţi se dă voie, temător la fiecare pas, ca nu cumva să dărâmi vreun tablou sprijinit pe vreo măsuţă sau să mişti vreun vas. În liniştea aceea, în singurătatea aceea imobilă, s-ar auzi tot.
Amintirile se învârt în jurul obiectelor, amintirile devin din nou obiecte, ca un fel de madlenă recompusă peste timp, capabilă să se reîntregească în loc să se descompună, în căutarea timpului trăit şi pierdut.
Dacă ai vrea să te retragi vreodată din faţa lumii, dacă în mintea şi în inima ta ar fi nevoie de o nouă evadare, atunci reîntoarcerea către ceea ce e ascuns, secret, păstrat cu atenţie la interior devine nu numai unica scăpare, dar şi locul cel mai bun de un refugiu-culcuş din care n-ai mai vrea să pleci:
„Acum, cel puţin din câte înţelegeam, îmi transmitea că pot să rămân. Îi eram recunoscătoare, în zilele noastre oamenii nu te mai lasă nici să îţi sprijini umbrela de peretele lor, chiar dacă peretele e scorojit, şi chiar dacă de el s-au sprijinit atâtea alte umbrele înainte, şi chiar dacă pereţii, cam ca şi motanii, nu sunt ai nimănui niciodată, căci ce e al nostru vreodată şi când, aşa că m-am scuturat de fior şi, lingându-mi praful pe buze, am decis să rămân. Rămân, mulţumesc”.
Se face această despărţire de „ei”, regăsiţi mai întâi în Simfonia animalieră şi, deci, inevitabil tot în singurătate uitarea îşi va îndeplini funcţiile, îşi va pune în mişcare întreaga maşinărie alcătuită din sute şi sute de rotiţe. Către un refugiu se poate îndrepta aşadar cel care te invită să-i descoperi noua locuinţă-provizorie (sau poate nu) de peste iarnă, urmăreşti cu privirea ba printr-o fereastră, ba din pragul uşii, prea mare să intri în acest refugiu mic-mic în care cineva s-ar putea retrage şi din faţa propriei opere, lăsate în anotimpul trecut, doar pentru că acum e o nouă vreme, o nouă singurătate din care roadele se vor face cunoscute abia la primăvară.
Ritmul nu poate fi în dezacord cu tot ceea ce în această locuinţă e greoi, tihnit, opintit parcă în cursul trecerii timpului: „prin uşa grea cu clanţă încăpăţânată, un clonţ de fier protestându-mi sub mână, cârâind, cedând greu”.
Aici odihna nu poate fi separată de singurătate, niciun medic iscusit nu le-ar putea desprinde una de cealaltă. Devin sinonime, fără să dispară ca noţiuni distincte. Poate doar unele accente să cadă mai grav şi mai des pe cea de-a doua:
„Nimeni, niciodată.
Şi iarăşi ţipătul vreunei păsări, şi iarăşi nimic”.
Dede se reîntoarce, nu din Simfonia trecută, ci dintr-un timp care s-a păstrat „apropiat” în toată această vreme, de parcă nici n-a plecat, apărând firesc dimineaţa cu un ibric de cafea aburindă lângă ea. Însă apropierea e cea care aminteşte, din nou, de o moliciune pe care numai acest spaţiu ascuns, încălzit din interior, o poate permite:
„Aş fi îmbrăţişat-o, dar când? Într-o clipă mi s-a încolăcit de şolduri şi, împingându-mi marginea cămăşii de noapte cu capul, mi s-a strecurat înăuntru, la piept”.
Şi, la fel de cald, molatic, strâns îmbrăţişată, o amintire:
„Mama se sprijinea în rama de lemn, ştiam urma dublă care o să-i rămână multă vreme în carne, de-a lungul braţului, şi ştiam mirosul cărnii ei, seara, când mă îmbăia, când îmi strecura degetele pe după urechi şi la subţiori şi mă săpunea pe spinare, faţa mi se afunda în pieptul ei moale, acela era mirosul, îl simţeam şi acum (…)”.
Voit criptată această pregătire pentru intrarea în hibernare şi, mai apoi, pentru întâmpinarea unei schimbări de anotimp. Din margine în margine, din ce în mai mult spre interior, se trece nu de la noapte-noapte la alta, ci de la un înveliş la altul, o descoperire în văzul musafirilor semi-prezenţi sau semi-aţipind în penumbra lămpilor din casa cu aspect de muzeu, clanţe grele şi uşi încăpăţânate.
„O paranteză. Ce frig. Dacă aş fi ştiut, mi-aş mai fi luat pe deasupra un pulover cu nasturi. Mi-aş fi pus ghetele. Dar nu ieşisem decât un pic, pe alee, până la poartă”, iar mai apoi descoperi „the tiny little thing”, „lucruşorul pulsând în întunericul umed o vreme, scurtă, atâta câtă a fost, stând cuibărit tot ca după o cortină de catifea vişinie, şi greata şi spaima, durerea de nedescris, crăpăturile înstelate din tavanul albastru, ai văzut, acel lucru infim nu mai este, stai un pic în pat, linişteşte-te, e ca şi cum n-ar fi fost niciodată, deşi începuse să fie. The tiny little va fi întotdeauna aici, cuibărit şi desprins, nenumitul”.
Într-o simfonie, atunci când asculţi cu atenţie, ciulind intenţionat şi mai ascuţit urechile, dar ascultând mai ales cu inima, vei prinde o secvenţă pe care o vei recunoaşte imediat, dintr-o mie, ca fiind numai a ta, falsă garanţie că lumea este aşa cum trebuie.
Hibernalia: Lent et douloureux, Lent et triste, Lent et grave, Lent. Aşa se trece, mai întâi, prin iarnă, aşa se iese, tiptil, ca un Dede care nu se fereşte de soare, spre primăvară.
