Când abia dacă ai chef să ieși și dacă ți se promite un loc fain și când vacanța de iarnă înseamnă, pe lângă vizite și mese, bârlogeală, Fiesta în bârlog pare un titlu predestinat. Mi-am luat-o cu premeditare pe 24 decembrie, convinsă că voi vedea mai multe filme dintre perne și că cel mai probabil nu voi citi ceva lung. Romanul cât o povestioară (96 pag) a fost consumat într-o seară de ianuarie, după ce, culmea, terminasem ceva lung – Cuvânt către crocodili, de Antunes.
Premeditarea a fost completă: știam, de la Mimo, că voi citi ceva scurt și amuzant și cum sunt fan declarat al poveștilor de adormit adulți, care vin pe la 10 seara cât să picure infuzia unei alte lumi peste cea lăsată la intrare până a doua zi dimineața, avem certitudinea alegerii bine făcute într-o zi în care oamenii din jurul meu se împiedicau pe scări în dilema și extazul ultimelor cadouri. Numai că, în extazul personal al bagajelor, am uitat cartea pe masa din casă și am plecat pentru 2 săptămâni. Fulminant, cum ar zice eroul nostru – Tochtli.
Tochtli este un puști trăind în palatul unui rege mexican al drogurilor – Yolcaut, care-i e și tată. Are o cameră plină cu pălării, o grădină zoologică în curtea palatului și, pe lângă o sabie care să-l transforme într-un samurai adevărat, își dorește un hipopotam pitic din Liberia. Cuvintele pe care-i place să le folosească sunt cele grele: sordid, nefast, șic, jalnic și fulminant, pentru că nu toate cele 13 sau 14 persoane pe care le cunoaște spun că e precoce:
De fapt, mă folosesc de un truc, așa cum fac magicienii, ăia care scot iepuri din joben, doar că eu scot cuvinte din dicționar. În fiecare seară, înainte de culcare, citesc din dicționar.”
Povestea puștiului obsedat de pălării și de înțelegerea unei realități care se vede cam paranoic din palatul tatălui mafiot e fulminantă pentru analiza chirurgicală a realității (din Mexic). E primul roman al lui Villalobos (născut în Mexic, care acum trăiește în Brazilia), tradus deja în 7 limbi și ajuns în 2011 pe lista scurtă a Guardian First Book Award. După ce citești un roman poem, cu introspecție cât cuprinde, în care vocile a 4 femei reconstruiesc atmosfera de după Revoluția portugheză (e vorba de Cuvânt către crocodili – Antunes), și îți pică în mână cartea lui Villalobos nu poți spune decât: “ah, cât de simplu și fain i-a ieșit, aproape șic“.
Juan Pablo Villalobos cu versiunea în engleză a cărții (Down the Rabbit Hole, au tradus ei) și un hipopotam pitic din Liberia pe fundal. Cu ocazia acestei cărți am aflat că există și arată așa 🙂
Pentru că lumea lui Tochtli este, în palat, Lumea. Puștiul și-a dezvoltat o perspectivă cât se poate de pragmatică și personală asupra istoriei:
Francezii îmi plac pentru că le iau regilor coroana înainte să le taie capul. Astfel, coroana nu pățește nimic și poți s-o păstrezi într-un muzeu din Paris sau poți s-o vinzi unei persoane care are mulți bani, așa ca noi. […] De-aia îmi place de francezi, fiindcă sunt așa de delicați. În afară de faptul că îi scot regelui coroana ca să nu se strice, se îngrijesc să nu le scape capul când se rostogolește. Apoi, francezii îi dau capul unei doamne ca să plângă. Unei regine sau prințese ori așa ceva. Jalnic. […] De-aia sunt emancipați: pentru că, deși sunt ca noi, au inventat totuși ghilotina.”
Profesorul lui e antiimperialistul Mazatzin, care va scrie până la urmă un reportaj despre palatul Regelui drogurilor din Mexic, dar cum Yolcaut întotdeauna reușește, totul se mușamalizează, Mazatzin ajunge acuzat de colaborări cu gupări dubioase, iar Tochtli se alege cu o durere de degete de la prea mult play station.
Într-o zi, în loc să-mi predea, Mazatzin mi-a spus povestea lui, care-i foarte sordidă și jalnică. Chestia e că mai demult făcea o afacere foarte bună cu reclamele de la TV. Câștiga milioane de pessos pentru că inventa reclame pentru șampoane și sucuri. Dar Mazatzin era mereu trist, fiindcă el, de fapt, studiase ca să devină scriitor. Aici începe partea sordidă: să câștigi milioane de pessos și să fii trist pentru că nu ești scriitor.
Asta zice Yolcaut, că cei culți știu multe lucruri din cărți, dar nu știu nimic despre viață”.
Iar când nu ascultă discursurile stângiste ale lui Mazatzin, Tocthli se joacă cu Yolcaut, tatăl:
Unul spune un număr de gloanțe trase într-o anumită parte a corpului, iar celălalt răspunde: “viu”, “cadavru” sau “pronostic rezervat”.
Rar găsești un paragraf fără o concluzie fulminantă a lui Tochtli, care renunță la a mai fi samurai, dar reușește să aibă nu unul, ci doi hipopotami pitici din Liberia. După un safari reușit în țara Liberia, capturează doi hipopotami pitici, însă problema e că nu pot fi transportați până în Mexic. Ajung după o perioadă, sub formă de trofee, cu numele găsite de Tochtli după ce le-a repetat de o sută de ori, proba obligatorie când vrei să fii sigur că ceva sună bine.
Am deschis cutia și înăuntru erau o mulțime de biluțe de plastic, cu miile. Le-am dat pe rând la o parte și am descoperit capetele retezate ale lui Ludovic al XVI-lea și Mariei Antoaneta de Austria, hipopotamii noștri pitici din Liberia. Adevărul e că disecatorii au făcut o treabă foarte curată. […] Apoi m-am suit pe un scaun și le-am probat pălării. Cel mai bine le vin pălăriile africane de safari. Așa că i-am lăsat cu pălăriile africane de safari puse, dar o să-i las doar o vreme. Curând vor sosi coroanele de aur și diamante pe care le-am comandat special.
În ziua încoronării tata și cu mine o să facem o fiesta.”
Fiesta în bârlog chiar e o poveste tare, și cu asta nu v-am spus tot 🙂
