joan-didion-jurnal

Halat murdar din crep de China, barul unui hotel, Wilmington RR, 9.45, luni dimineaţa în august. Ar putea fi un început de roman, dar nu e. E o notă scrisă de Joan Didion în jurnalul ei şi o însemnare amintită la începutul eseului despre ce înseamnă să ţii un jurnal.

Eseul „On Keeping a Notebook” interoghează motivele din spatele scrierii unui jurnal şi încearcă să răspundă, pornind de la propriile însemnări. Cei care ţin jurnale (să o amintim aici, aproape obligatoriu, pe Susan Sontag) sunt, în opinia lui Joan Didion, marcaţi de la naştere cu o astfel de pornire, şi nici nu se potrivesc în decorul celor care răspund vieţii aşa cum li se înfăţişează:

„Impulsul de a nota lucruri e unul deosebit de compulsiv, de neexplicat pentru cei care nu-l împărtăşesc, util doar în mod accidental, doar pe plan secundar, în felul în care orice dorinţă nestăpânită încearcă să se autojustifice. Presupun că începe sau nu din leagăn. Deşi m-am simţit obligată să scriu încă de când aveam cinci ani, mă îndoiesc că fiica mea o va face vreodată, deoarece este un copil extraordinar de binecuvântat si recunoscător, încântat de viaţă exact aşa cum i se prezintă, fără teama de a merge la culcare şi fără teama de a se trezi. Cei care ţin jurnale secrete sunt o cu totul altă specie, singuratici şi reorganizatori de neclintit ai lucrurilor, nemulţumiţi anxioşi, copii chinuiţi se pare de la naştere de un fel de presentiment al pierderii”.

Mama lui Joan Didion este cea care i-a inmânat pentru prima oară un jurnal, sugerându-i totodată să „înceteze cu văicăreala şi să înveţe să se distreze singură scriindu-şi gândurile”.

„Aşa că motivul ţinerii unui jurnal n-a fost niciodată, şi nu e nici acum, să am o înregistrare faptică şi precisă a ceea ce am făcut sau gândit. Asta ar fi fost un cu totul alt impuls, un instinct pentru realitate pe care uneori îl invidiez, dar pe care nu îl deţin”. Didion aduce aici încă un argument în favoarea ideii că cei care au tendinţa de a face analize prin jurnalele păstrate de-a lungul vieţii nu sunt cei care sunt preocupaţi de aspectele nesemnificative ale vieţii şi nici de lucrurile materiale care o compun adesea. Modul de construire a ceea ce poate fi considerat un jurnal autentic înclină balanţa în favoarea unor analize mult mai profunde.

Anumite elemente de ficţiune se ţes, în schimb, în marea hartă a jurnalelor pe care le scrie Joan Didion. Fără aceste piese de puzzle fictive în întregime (detalii minore, dar esenţiale), amintiri de mult uitate nu ar putea fi readuse în prezent. O madlenă imaginară, aşadar, îşi croieşte drum ca factor declanşator şi care întregeşte, în jurnal, un arc peste timpul trăit şi înregistrat în jurnalele lui Joan Didion.

„Cum l-am simţit eu: asta se apropie mai mult de adevărul unui jurnal. Uneori mă păcălesc singură cu privire la motivele pentru care ţin un jurnal, îmi imaginez că vreo virtute chibzuită se naşte din a conserva tot ce observ. Vezi suficient de multe şi notează-le, îmi spun, şi apoi, într-o dimineaţă în care lumea va părea golită de minuni, într-o zi în care doar trec printre mişcările a ceea ce se presupune că ar trebui să fac, adică să scriu – în acea dimineaţă falimentară voi deschide pur şi simplu jurnalul şi acolo voi găsi totul, un cont uitat cu dobândă acumulată, o trecere achitată faţă de lumea care există.”

Introspecţia ne reîntoarce către sine într-un context care ne educă să ne orientăm către ceilalţi şi care, prin definiţie, ne face să credem că ceilalţi sunt mai importanţi decât noi. Sunt puncte esenţiale pe care Joan Didion le explică în ce priveşte modalitatea de a scrie în jurnal. Mai mult, jurnalul ne va aduce întotdeauna, peste ani şi ani, în faţă cu noi înşine:

„Să-mi amintesc cum era să fiu eu: asta e întotdeauna ideea.
E un aspect greu de recunoscut. Suntem crescuţi cu morala că alţii, oricare alţii, toţi ceilalţi, sunt prin definiţie mai interesanţi decât noi; învăţaţi să fim modeşti, doar această parte care nu atrage atenţia. (…)
Aşa că asta facem. Dar jurnalele noastre ne dau de gol, pentru că oricât de meticulos am înregistra ce vedem în jurul nostru, numitorul comun a tot ceea ce vedem este mereu, transparent, fără ruşine, implacabilul Eu”.

Sursa

Sursa

Este poate cheia însăşi a jurnalului pe care Joan Didion o dezvăluie în eseul său „On Keeping a Notebook”. Să revenim la noi înşine, să ne analizăm peste ani, să ne facem un portret poate nu întotdeauna sincer, dar scris cu onestitate, chiar dacă poate părea paradoxal, să ne compunem astfel o arhivă a eurilor noastre din trecut şi din prezent. Să ţinem legătura, cum bine scrie Didion, cu cei care am fost, chiar dacă ne place de ei sau nu. Toate filele care ne descriu ajung să fie, până la urmă, incluse într-un singur jurnal, întocmai ca şi viaţa care ne include cu totul, cu cele bune şi rele deopotrivă:

„Cred că avem dreptate să lăsăm loc de bună ziua faţă de cei care am fost cândva, fie că îi considerăm o companie plăcută sau nu”.

Altminteri, riscăm să-i uităm şi să ne uităm promisiunile pe care ni le-am făcut nouă înşine: că niciodată nu vom uita ce ne-am promis, ce ne-am jurat, că niciodată nu vom ierta, că niciodată nu vom face, sunt tot idei amintite de Joan Didion.

O altă trăsătură, dacă vreţi, nu doar a felului în care ţinem un jurnal, ci şi al stilului propriu-zis îl reprezintă faptul că totul se întoarce în cele din urmă la noi. Lucrurile pe care am crezut că le-am uitat, sintagmele-cheie pe care le-am scris pe marginea unei pagini fiindcă nu mai aveam loc şi nu voiam să trecem cu însemnările în ziua următoare, fiindcă asta nu era de bun augur. Întotdeauna ne place să începem o filă nouă, neatinsă, indiferent dacă ţinem sau nu un jurnal.

Notă: Traducerile îmi aparţin. Puteţi citi integral eseul On Keeping a Notebook, în limba engleză, aici.

Sursă imagine principală

 

Mihaela Pascu

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia "Cum iubim", Vellant, 2016.


2 comentarii
  1. florentina dina

    Scriu junal de la 10 ani si…am trecut de 40.Fac apologia jurnalului ,citesc jurnale ,recomand aceasta “terapie”.
    Intr-una din cartile lui Patti Smith am gasit cea mai potrivita justificare a notatiei diaristice,in opinia mea… “Scriu ca sa am ce citi”.Desi suna autosuficient, chiar asa si este. De cate ori nu m-am detasat de…autor citindu-mi randurile cu ochi rece?

    Reply
  2. Mihaela Pascu

    Cât de frumos! Este un exerciţiu splendid şi mă bucur că ni l-aţi mărturisit. Şi Patti Smith intră pe lista unor lecturi obligatorii, e clar.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *