Bookaholic

N-au trecut nici trei luni de când s-a aflat în România, pentru premiera spectacolului după romanul său Hoţii de frumuseţe, şi Pascal Bruckner s-a reîntors, de această dată, pentru lansarea unui nou roman, la Editura Trei, Casa îngerilor. Lansarea a avut loc la Cărtureşti Verona, pe 4 aprilie, iar evenimentul, la care au participat, alături de Bruckner, Magdalena Mărculescu (directoarea Editurii Trei), Luca Niculescu şi Simona Sora, a fost întâmpinat ca de obicei cu mare entuziasm de publicul român, care se pare că-i rămâne în continuare fidel. Mansarda de la Cărtureşti aproape că a fost neîncăpătoare, iar coada pentru autografe de după lansare arată că Bruckner este, cel puţin în România, foarte popular și iubit.

Dar însă dacă fanii săi aşteaptă să descopere un Bruckner senzual şi erotic aşa cum îl ştiu din Luni de fiere sau poate pe eseistul ironic din Fanaticii apocalipsei, vor avea o surpriză, zic eu de bun-augur: Bruckner vine cu o nouă direcţie în proza sa – thriller poliţist. Aşadar, în cel mai recent roman al său, Casa îngerilor, nu veţi descoperi o poveste de cuplu, poate aşa cum v-aţi aştepta, ci o altfel de perspectivă asupra Parisului, care devine personajul principal. Nu este însă un roman social, a ţinut să sublinieze Bruckner, cu toate că latura aceasta este destul de bine dezvoltată.

Personajul lui Bruckner vă va surprinde prin stranietatea sa – cel puţin în comparaţie cu galeria de personaje cu care ne-a obişnuit scriitorul. În Casa îngerilor, figura centrală este cea a lui Antonin, un agent imobiliar, cu miciile sale obsesii legate de curăţenie, care însă vor căpăta proporţii greu de imaginat. Ca în literatura absurdă, un eveniment aparent nesemnificativ duce la o fisură în realitate şi, din acel punct, personajul derapează într-o existenţă practic paralelă cu cea în care trăise până atunci. Pentru Antonin, acel moment este dat de ratarea unei vânzări importante din cauza unui cerşetor. Furios, lui Antonin îi vine ideea de a curăţa Parisul eliminându-i pe cerşetori. Bruckner explică faptul că această tematică a fost un pariu pentru el: să vadă cum poate să dezvolte în personajul său trecerea de la obsesia personală a curăţeniei la obsesia curăţirii oraşului.

Romanul nu este deloc soft, iar una dintre cele mai dure scene este cea în care Antonin trebuie să aibă grijă de câinele iubitei, câine pe care oricum îl detesta pentru că, fiind foarte energic, acesta nu le lăsa niciun moment de intimitate. Declicul se produce când i-l lasă în grijă şi, nemaisuportând situaţia, îl aruncă, într-un final, pe geam. Citind scena, o prietenă a lui Bruckner i-a spus: „E groaznic să omori un om, dar un animal – e dezgustător”.

Vorbind despre personajele romanului, Bruckner îl vede conceput pe trei niveluri: lumea bună, cea fără griji, lumea săracă şi lumea celor care vor să facă acte de caritate. Iar în rândul lor, femeile au un rol important, ele sunt cele care declanşează acţiunile, nu sunt deloc subordonate sau pasive.

Lumea cerşetorilor, care îl pasionează pe Bruckner de zeci de ani, oferă o altă perspectivă asupra „oraşului iubirii”. Pe de o parte, este Parisul de suprafaţă, turistic, cel la nivel terestru, obişnuit şi cel al subteranului, al catacombelor. „Parisul este ca o valiză cu trei compartimente… În unele cartiere, simţi, dimineaţa devreme, cum tremură pământul – e primul metrou al zilei. E fascinant să te gândeşti cum, sub casa ta, există o altă lume.”

La bază, cuvântul cerşetor avea sensul de om care şchiopătează, pentru că, de obicei, oamenii străzii sunt bolnavi sau au diverse probleme fizice. Şi în imaginarul oamenilor, ei au rămas întipăriţi mai degrabă ca nişte monştri, aşa cum îi vedem în picturile lui Bosch sau Bruegel (deci imaginea lor există în artă încă din Evul Mediu, aminteşte Bruckner), dar sunt o temă de inspiraţie. „Socrate spunea că frumseţea este plictisitoare, pe când urâţenia este electrizantă, te motivează.”

Problema cerşetoriei, majoră în Paris, nu îi este străină lui Bruckner, care mărturiseşte că i-a văzut chiar pe unii dintre cunoscuţii săi alunecând în starea aceasta deplorabilă şi că a făcut o serie numeroasă de reportaje pe această temă, în Le Nouvel Observateur sau în Le Point. În plus, un prieten de-al său psihiatru l-a ajutat să facă un stagiu cu misiunea de recuperare şi reintegrare a oamenilor fără adăpost şi a observat că aceştia sunt foarte deschişi şi că, dacă văd că vrei să-i asculţi, se deschid şi încep să-şi spună povestea. „E şocant să-ţi dai seama că totul se poate petrece într-o clipă, poţi pierde totul cât ai clipi.”

Întrebat dacă această perspectivă nu o să afecteze imaginea idilică asupra Parisului, Bruckner a spus că e sigur că oamenii nu mai văd demult Parisul învăluit într-o aură idilică şi că, la fel cum se întâmplă cu o persoană iubită, îl accepţi şi cu bune, şi cu rele.

Aşadar, vă invit şi pe voi să descoperiţi o altă faţă a Parisului – dar să-l iubiţi în continuare la fel de mult –, precum şi un Bruckner fresh, despre care mă bucur că nu a căzut în manierism.