O singuratate prea zgomotoasa, de Bohumil Hrabal

Dacă nu ești cititor ocazional, care pune mâna pe o carte doar atunci când serialul preferat a intrat în pauza dintre sezoane sau când iubita amenință cu despărțirea dacă nu citești cartea asta (ceea ce e absolut ok, nu judec), ci, dimpotrivă, citești în orice circumstanțe, oriunde te afli, oricând, căutând constant să-ți potolești setea de lectură sau să-ți hrănești cât mai des posibil dependența de cărți, atunci volumul acesta, O singurătate prea zgomotoasă, este pentru tine. Este bijuteria de carte pe care vrei s-o citești acum. Cartea pentru care îți amâni ședința, sari peste prânz, faci noapte albă, suni la serviciu și spui că ai răcit, febră mare, dom’le, nu pot veni astăzi

Pentru mine, O singurătate prea zgomotoasă este, de departe, cea mai faină carte a lui Hrabal (cronica la Trenuri cu prioritate aici, iar la L-am servit pe regele Angliei aici – toate cele trei cărți menționate sunt apărute recent în frumoasa serie de autor „Bohumil Hrabal” de la Editura Art). Unele voci, mai puternice și mai rafinate decât a mea, spun chiar că este capodopera scriitorului ceh, cea mai cea, the one, etc. Abia acum, când am încheiat lectura cărții în cauză, pot confirma.

Căci nu poți numi altfel un volum plin de poezie – chiar dacă a fost scris în proză -, o carte cu un vag fir epic, înțesată cu metafore, subtilități, alegorii, sugestii, povești cu și despre cărți, într-o lume scindată, cu un personaj principal schizoid, aflat într-o situație dificilă – pe de o parte, înnebunit de cărți, le consumă cu toate simțurile, pe de altă parte, din cauza slujbei sale, este nevoit să le distrugă, să le ducă la pieire. O carte mică (din punct de vedere al numărului de pagini – numai 176) despre cărți mari, scriitori imenși, dileme morale, pasiuni mistuitoare, un regim politic nenorocit, socialismul, care mătură tot în jurul său, despre cum poți rezistenta opresiunii, dacă și cum poți schimba colțul tău de lume, ce ne rămâne de făcut în final. Un volum cu totul și cu totul special, care, pe rând, m-a întristat și m-a bucurat. 

„Apartamentul de la etajul al doilea din Holesovice e plin numai și numai cu cărți, șopronul și beciul nu-mi mai ajung, bucătăria e plină și ea, la fel cămara și toaleta. Doar drumul până la fereastră  și până la aragaz a rămas liber, la toaletă mai e loc doar cât să mă pot așeza” (p. 33).

Dacă ar fi să-i iau din strălucire și să dezvălui puțin din O singurătate prea zgomotoasă (Art, 2014, traducere de Sorin Paliga), pentru a te convinge că vrei s-o citești acum, atunci ar trebui să-ți spun că protagonistul, Hanta, este un bărbat puțin ciudat, cu siguranță atipic prin comportament și gândire, care, de treizeci și cinci de ani presează hârtie veche, cărți, albume, enciclopedii ș.a.m.d. O face într-un subsol, fără acces la lumină, implicit la cer (subtil, așa-i?), cu foarte mici portițe către lumea de afară (un lift pentru cărți, de exemplu). Se dedică trup și suflet slujbei sale, pe care o practică, zi de zi, cu respect, atenție pentru volumele distruse, cu o solemnitate aparte – parcă este singurul om din lume care este conștient de valoarea cărților aruncate în pivnița sa -, și, mai ales, cu o anumită lentoare – întârzie procesul cât poate de mult, pipăind volumele, răsfoindu-le, păstrând, ca o formă de protest, o parte dintre acestea, salvându-le. Nu că această din urmă acțiune nu atrage după sine consecințe: Hanta al nostru are de îndurat numeroase injurii venite din partea șefului său, cum ar fi nedreptul „lepădătură”, căci, evident, acestuia i se pare că angajatul său este leneș, că îi ia prea mult să-și facă treaba.

Fiecare capitol din O singurătate prea zgomotoasă, cu excepția ultimului, începe așa: „De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți”, frază care se continuă apoi diferit, de fiecare dată cu alte variațiuni, dar care se constituie într-un laitmotiv apăsător, tragic, care ne arată cât de neputincios este personajul nostru în fața uraganului socialist. Insist să guști incipitul, primele rânduri din această carte:

„De treizeci și cinci de ani lucrez între hârtii vechi și acesta este love-story-ul meu. De treizeci și cinci de ani presez hârtie veche și cărți, de treizeci și cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicționarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat trei tone. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie și cu apă moartă, destul să mă apleci un pic și încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinței mele, de aceea nici măcar nu știu care sunt ideile mele și care cele citite. Acești treizeci și cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi și cu lumea din jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez cape bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care-l beau încet, până când simt că ideea se răspândește în mine, ca alcoolul” (pp. 11-12).

M-am oprit pentru că riscam să transcriu aici întregul volum.

Observi cât de frumos este textul, cât de fain curge, cum te trage cu totul, te cucerește prin ambivalența sa, te face să-l iubești și, în același timp, să-l disprețuiești pe Hanta naratorul? El însuși se urăște pentru slujba sa, mărturisește, de exemplu, mai departe, că nu-i place deloc berea, dar bea zilnic pentru a-și putea duce munca la bun sfârșit. Își face procese de conștiință dese pentru nimicirea cărților dar, în același timp, visează că, atunci când va ieși la pensie, va putea lua cu el presa hidraulică – pe care o va duce în grădina unchiului său. Adoră cărțile, se înconjoară cu ele și la muncă, și acasă. Practic, întreaga sa existență se învârte în jurul cărților, volume care ajung să-l domine, să-i stăpânească gândurile, coșmarurile, să-l domine, la propriu și la figurat. Din cauza cărților scade în înălțime:

„Am luat cartea, m-am lipit cu spatele de tocul ușii, mi-am apăsat cartea pe creștetul capului, apoi m-am întors, am făcut o linie și am văzut că, în acești opt ani, de când nu mă mai măsurasem, scăzusem cu nouă centimetri.

Am privit în sus la baldachinul de cărți de deasupra patului, constatând că mă încovoiasem, și asta deoarece am mereu în spatedouă tone de paradis – de cărți și de cărțulii (p. 39).

Pe lângă toată această hrabalescă plină de oralitate și veridicitate – nu ai nicio clipă îndoiala că Hanta nu este un om real, cu oase, carne, frământări și bucurii -, atât de minunată, marca textelor scrise de Bohumil Hrabal, naratorul nu povestește doar despre sine și cărți, despre propriile peregrinări prin Praga, etc. Ci inserează, din când în când (rar, dar cu succes), istorii din trecutul său – prima dragoste, de exemplu, Mancika, cea „pedepsită” pentru frumusețea sa prin două experiențe umilitoare, ambele legate de toaletă și rahat; sau episodul cu țiganca, secvența mea favorită: nu-i știm numele, dar ea este o tânără care îl urmărește și ajunge să doarmă în fiecare seară cu el, fără nicio pretenție, discretă, puternic legată de foc (!), temându-se să țină sfoara unui zmeu în mână (să nu cumva s-o ducă la cer) și, în cele din urmă, dispărând brusc din viața celui care presa cărți, căci va fi ridicată, împreună cu toți țiganii din Praga, și dusă într-un lagăr de exterminare (simetrie cu legătura ei cu focul).

Întotdeauna este mult mai mult de spus. Mi-ar plăcea să îți vorbesc, de pildă, și despre relația lui Hanta cu bătrânul profesor, cel care îi dă bani pe ascuns pentru a primi, pe sub mână, ziarele care-l interesează și, totodată, cel care vede în Hanta două persoane, una tânără și alta vârstnică (din nou, un fragment ce poartă multe sensuri). Ori despre clipa groaznică, apocalipsa lui Hanta, momentul în care eroul și anti-eroul nostru este destituit din funcție pentru că doi tineri energici și analfabeți, prototipurile societății totalitariste, cu o cruntă indiferență față de cărți, îi iau locul, fiind mult mai eficienți. Sau despre cele două texte însoțitoare, unul la început – Prozatorul din pivniță (Preludio affetuoso), scris de Marin Mălaicu-Hondrari – și altul la sfârșit – Cititorul din pivniță (Adagio Lamentoso în memoria lui Bohumil Hrabal), compus de Dan Coman -, pagini care completează excelent opera lui Hrabal (de altfel, acestea sunt colaje coerente din textul scriitorului ceh) și, mai mult decât atât, o celebrează. Însă aș simți că îți răpesc din timpul de lectură, așa că închei prin a repeta titlul acestor însemnări: O singurătate zgomotoasă, de Bohumil Hrabal, este o bijuterie de carte pe care vrei s-o citești acum :). 

4 comentarii
  1. Maria Elisabeta BoamfaMaria Elisabeta Boamfa

    M-ai convins. Mâine voi cumpăra cartea, deși luna aceasta îmi propusesem abstinență totală :(. Oricum, nu știu cum am ratat-o până acum.
    Din ce ai povestit, Hanta mi-a adus aminte de John May din Still life, filmul lui Uberto Pasolini. Ok, acolo nu era vorba de cărți, dar bag mâna în foc că cei doi se aseamănă. Îți spun după ce o citesc și poaate, între timp, te uiți și tu la film dacă nu l-ai văzut. 🙂

    Reply
  2. lucia negoita

    Surpiza speciala pentru “cronicareasa”Eli Badica,pe care o urmaresc cu pasiune de ceva vreme.Si ii iubesc …pe cei ce ea ii iubeste…ma gandesc la scriitorii romani si la cei mai de departe.Bravo. lucia negoita

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *