Shani Boianjiu carte de debut

Din 2012, numele lui Shani Boianjiu a apărut foarte des în presa internațională grație volumului ei de debut, Oamenii eternității nu se tem niciodată (Editura Polirom, colecţia „Biblioteca Polirom”, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu, traducere din limba engleză de Ioana Filat, iunie 2014, titlul în original: The People of Forever Are Not Afraid). Tânăra scriitoare israeliană (în prezent, de 27 de ani), cu origini românești și irakiene, și-a scris primul roman nu în limba maternă (ebraică), ci direct în limba engleză – și asta pentru că l-a început atunci când studia engleza și antropologia la Harvard, la un curs de creative writing, imediat după ce și-a încheiat serviciul militar obligatoriu în Israel. De altfel, experiențele din perioada stagiului în Forțele de Apărare Israeliene au stat la baza romanului de față. 

Mai mult, datorită unor povestiri publicate în reviste precum The New York TimesThe New YorkerThe GuardianThe Wall Street JournalViceZoetrope: All-Story, Shani Boianjiu a devenit cea mai tânără laureată a premiului 5 under 35 decernat de National Book Foundation și a fost prima scriitoare israeliană nominalizată la Women’s Prize for Fiction din Marea Britanie. Iar The Wall Street Journal a inclus romanul său pe lista celor mai bune titluri de ficțiune din 2012.

Luate în ansamblu, toate aceste informații nu au făcut decât să-mi stârnească interesul pentru volum, așa cum menționam atunci când apărea și la noi. Și trebuie să îți mărturisesc că sunt norocoasă că, în ultimul timp, am citit numai cărți bune, cărți pe care le-am consumat pe nerăsuflate, întocmai cum am făcut și cu Oamenii eternității nu se tem niciodatăCitind cartea lui Shani Boianjiu, nu am încetat să mă întreb cum se poate să scrii așa la numai 25 de ani, cât avea autoarea atunci când a publicat volumul în engleză. Mă aștept ca următorul roman să fie și mai echilibrat, și mai bun, cu o scriitură și mai șlefuită. Dar, până atunci, să vedem cum este acesta.

Structura romanului Oamenii eternității nu se tem niciodată

Romanul are un mod de construcție foarte interesant, dar care este posibil să te deruteze puțin la început: fiecare capitol are un narator diferit, care povestește o felie din viața sa și a celorlați din jurul său la persoana I singular – perspectivă subiectivă, așadar. Naratori principali sunt personajele care se află în centrul cărții, trei adolescente prietene, israeliene, care trăiesc într-un sat foarte aproape de granița cu Liban și care vor merge să-și facă stagiul militar obligatoriu în momente și locuri diferite: Yael într-o tabără de instrucție de lângă Hidna, pe care o păzește, dar și învață recruții să tragă cu arma, Lea face parte din poliția militară și păzește un punct de frontieră spre Cisiordania, iar Avișag păzește granița egipteană. Dar, din când în când, mai răsare și un narator omniscient, care ne relatează totul de la distanță, cu o anumită grijă și cu părtinire în ceea ce privește personajele principale. Să controlezi la milimetru toate aceste jocuri narative, fără să spui totul, acordând, în același timp, atenție fiecărui cuvânt, lasă să se întrezărească formarea unui scriitor de care vom mai auzi în viitor.

The people of forever are not afraid Shani Boianjiu

Oamenii eternității nu se tem niciodată tratează, în primele pagini, viața celor trei prietene de dinainte de recrutarea în armată; apoi se ocupă cu cei doi ani de stagiu militar și zilele de după eliberarea din armată. Pare cronologic, dar nu prea este, de fapt. Avem pasaje consistente intercalate, aduceri aminte, vise de dinainte de armată, spaime de viitor din prezent, o pendulare constantă între planuri și timpuri. Și, mai presus de toate, o așteptare profundă planează peste toate acțiunile din roman. Cu toate acestea, romanul nu se citește greu, din punctul meu de vedere, ci te provoacă, îți suscită întrebări, te pune pe gânduri, te face să dai paginile mai repede.

Incipitul romanului Oamenii eternității nu se tem niciodată

În momentul intrării în carte, personajele noastre sunt pe punctul de a termina clasa a douăsprezecea:

Acum suntem în clasa a douășpea și aproape am terminat istoria Israelului. Istoria lumii am terminat-o în clasa a zecea. Paginile manualului ne învață deja despre 1982, cu câțiva ani înainte să ne naștem noi, cu un an înainte să existe satul ăsta, când pe aici, lângă granița cu Libanul, nu erau decât pini și mormane de gunoi” (p. 5).

Fetele învață despre Forțele de Apărare Israeliene, despre rachete antiaeriene și lansatoare de grenade (una dintre cele mai puternice scene din carte este cea de jumătate de pagină în care ni se descrie cum aruncau copiii de nouă-zece ani lansatoare de grenade și mureau, de cele mai multe ori), dar sunt preocupate, ca orice adolescente, de băieți, petreceri și alte activități care să le distreze. Zona în care locuiesc, bombardată constant, și depresiile celor din jur (de exemplu, cea a lui Dan, fratele lui Avișag, care, abia întors din armată, se sinucide), tragediile succesive dintr-un sat în care nu se poate face mare lucru, nu le vor lăsa să urmeze un curs „normal” al vieții.

După primul capitol, intrăm în cazarmă cu Avișag: „Eu sunt cea mai neștiutoare dintre toate, pentru că am plecat în armată prima din clasa noastră, așa că n-am avut prieteni care să mă pună la curent și frate-meu Dan nu mi-a povestit niciodată nimic despre armată când trăia. Mă enerva groaznic când lumea mă întreba dac-o să mai merg în armată după ce a murit, așa că m-am oferit voluntară în forțele de luptă doar ca lumea să nu-și mai închipuie deja ce-o să fac sau nu. Voiam să mă asigur că lumea n-o să-și mai dea niciodată cu presupul despre mine” (p. 21). Teste într-un cort cu gaze, întrebări, acțiunea de a vorbi prea mult sancționată, teamă și urlete, toate se dezlănțuie în această primă experiență din baza de instruire pentru recruți.

Shani Boianjiu Oamenii eternitatii nu se tem niciodata

Femeie-soldat israeliană – Sursa

Lui Avișag îi urmează Yael, pe care o întâlnim păzind într-o tabără de instrucție, după cazarma recruților, plictisindu-se de moarte în rondul de opt ore. Singura ei distracție sunt copiii din satul Hidna care se strecoară pe teritoriul taberei pentru a fura diverse obiecte. Îi sustrag cascheta, așa că Avișag va fi pedepsită să-l învețe să tragă cu arma pe Boris, un „tip grozav, de optâșpe ani”. Va reuși să-l ajute, ba chiar va face sex cu el, iar Boris, mulțumit de sine, va trage în copiii care șterpelesc gardul taberei.

Lea intră în scenă direct la punctul de control din Hebron, acolo unde verifică actele muncitorilor palestinieni: „Aveam nevoie de ei, dar ne cam temeam să nu ne omoare sau, mai rău, să nu uite cumva să plece. Palestinienilor le cam plăcea să facă uneori una sau cealaltă. De-asta eram eu la post. Sarcina mea era să verific dacă muncitorii aveau un permis care să garanteze că nu erau genul în stare să rămână definitiv în Israel sau să încerce să ne omoare. (…) Pentru orice eventualitate, trebuia să mă asigur și că nu sunt înarmați și că n-au de gând să se arunce în aer. (…) nu-mi intra în cap deloc că sunt soldat. Eu mă credeam mai departe om” (pp. 46-47). Lea are probleme cu somnul și, pentru a adormi, își imaginează viețile palestinienilor pe care-i controlează ziua.

Teme, stiluri, scriitură în Oamenii eternității nu se tem niciodată

Cele trei prietene se vor intersecta des, mai ales în permisii. O caracteristică aparte a scriiturii lui Boianjiu este chiar urmărirea acestei relații de prietenie dintre cele trei adolescente care se vor maturiza forțat în timpul serviciului militar – prietenie care are momentele ei dure, pline de răutate, bârfe, adevăruri crude aruncate, supărări și despărțiri temporare, dar în care traspare iubirea pe care și-o poartă una alteia, lucru care le ajută să treacă mai ușor peste frică, plictiseală, dezamăgiri.

N-am pățit nicio grozăvie în armată. Eram fete. Știu că eram doar fete. N-am mers la război. Am făcut ce-am făcut și gata, s-a terminat. Dacă Leei îi era greu să vorbească sau să iasă din curtea alor ei la cei douăș’unu de ani, de vină nu era ceva din trecut, știu. Recunosc, problema era viitorul. Se întindea dincolo de mințile noastre, prea vast. (p. 158)

Oamenii eternității nu se tem niciodată este, pe de-o parte, un roman despre trecerea de la adolescent la adult în timpul stagiului militar (împreună cu riturile aferente) – cu precădere la femei, totul în cadrul israelian – și despre așteptarea și iminența războiului. Pe de altă parte, este un roman cu multe scene pline de umor, unele suprarealiste, altele absurde – cum ar fi capitolul „Incidentul diplomatic”, în care Gali și Avișag, de pază în al șaptelea turn pe dreapta de la granița Israelului cu Egiptul în august 2009, plictisite să păzească nimicul (la punctul de control confiscau, în cel mai bun caz, DVD-uri, legume sau marijuana de contrabandă, iar în turele de pază în turnuri abia de erau observate) se dezbracă de uniforme și arme și se întind, goale pușcă, pe turn; acțiunea lor va avea consecințe deoarece, contrar așteptărilor lor, ele vor fi văzute de egipteni, creând un incident diplomatic, ceea ce le va aduce șapte săptămâni de închisoare militară. Sau capitolul „Metode de reprimare a demonstrațiilor de protest”, pe cât de suprarealist, pe atât de amuzant – Lea, devenită ofițer între timp, este somată de un grup de trei protestatari (doi bărbați și un băiat) să folosească toate metodele de reprimare a demonstrațiilor de protest (grenade de șoc, gaze lacrimogene și gloanțe de cauciuc) pentru a apărea în ziar faptul că voiau deschiderea drumului DN 433, închis pentru palestinieni.

Shani Boianjiu

Shani Boianjiu – sursa

Iar când soldații-băieți s-au întors de la război i-au torturat pe soldații-fete care-i așteptaseră. Totul a durat patru zile și la sfârșit au murit oameni. (…)

Nici una dintre femei nu era obligată să se prezinte. Lea se căsătorise, era însărcinată în luna a doua – deși nu spusese încă nimănui. Avișag era pe antidepresive și mergea la psihiatru. Yael era în Goa, India, traducea versurile unei cooperative muzicale ambulante. Ținuseră cât de cât legătura de-a lungul anilor. Nu mai comunicau regulat cu nimeni altcineva din sat, nici măcar cu părinții lor. (p. 207)

Joaca cu armele și grenadele pentru trecerea timpului, partide de sex între soldați-femei și soldați-bărbați și avorturi pentru a se simți în viață, așteptarea pericolului, incidente care trezesc groaza, bărbați care merg la război și nu se mai întorc sau se întorc plini de angoase și se răzbună pe femeile-soldați care-i așteptau, violându-le, imaginația folosită pentru a învinge plictiseala, teama de viitor, maturizarea, umilințele din timpul instrucțiilor, dorul de casă, sandvișurile ca simbol al compasiunii, dar și al libertății de alegere, viața nesigură de după armată, Tel Aviv, călătorii, studii, căsătorii – doar câteva dintre temele care sunt acoperite de Shani Boianjiu în acest roman episodic, fragmentat, dulce-acrișor, scris în cheie realistă.

Oamenii eternității nu se tem niciodată – titlul este preluat de la un abțibild de pe o camionetă din Ierusalim, care mi s-a părut plin de ironie, într-un puternic contrast cu romanul – este, cu siguranță, o lectură care nu te poate lăsa indiferent și care te face să treci de la o extremă la alta din paragraf în paragraf, să empatizezi cu cele trei adolescente devenite femei, dar și cu bărbații din viața lor, îți oferă (poate involuntar) o perspectivă credibilă despre Israel și tinerii, deopotrivă bărbați și femei, obligați să își dedice doi ani din viață armatei. Un roman puternic, captivant, autentic, pe care vi-l recomand – nu se aseamănă cu nicio carte despre război și armată pe care ați citit-o până acum.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01Cartea Oamenii eternității nu se tem niciodată, de Shani Boianjiu, poate fi comandată de pe librăria online Cărturești – de aici.

 

3 comentarii
  1. Pingback: Un one night stand ratat | Razvan Van Firescu

  2. luiza

    “….capitolul „Incidentul diplomatic”, în care Gali și Avișag, de pază în al șaptelea turn pe dreapta de la granița Israelului cu Egiptul în august 2009, plictisite să păzească nimicul (la punctul de control confiscau, în cel mai bun caz, DVD-uri, legume sau marijuana de contrabandă, iar în turele de pază în turnuri abia de erau observate) se dezbracă de uniforme și arme și se întind, goale pușcă, pe turn”.

    Cu tot respectul, interpretarea incidentului diplomatic e nitel superficiala, Avisag e in soc si cedeaza nervos cand se dezbraca in turn, pentru ca ii e scarba de sine si de faptul ca a fost silita sa fie complice la un abuz ingrozitor – la punctul de control se intamplau lucruri mult, mult mai grave decat contrabanda cu DVD-uri, cum se spune in recenzie -, si mai fusese constransa si sa faca sex, in starea de soc in care era, cu putin inainte, daca tii minte. Nu e spus pe sleau, dar e implicit, uniforma e “contaminata” si ii arde pielea, asa ca se dezbraca.

    Stiu ca tot contextul e prea complicat pentru o cronica de carte, insa ultrasimplificarea asta face un deserviciu cartii si credeam ca ti-a placut.

    Apoi mai e si formularea asta, ca fetele din armata faceau avorturi ca sa se simta in viata, care mi se pare iar senzationalista si simplista. Din felul in care e prezentat avortul in carte se submineaza toata ideologia “pro-life” care acopera de rusine femeile care fac avort si le transforma in criminale. Avisag se chinuie sa-si imagineze embrionul ca un copil nenascut si sa-i para rau pentru ce face si nu poate, si nu e nimic in neregula cu ea daca asa simte. In fine, tot capitolul e construit f misto, cu diverse straturi simbolice, asa ce poate fi interpretat in multe feluri, doar ca mi s-a parut prea simplista sintagma aceea aruncata in fraza. Atat.

    Pardon ca m-am lungit. Cam asta voiam sa zic, mersi.

    Reply
  3. Eli BădicăEli Bădică Post author

    Dragă Luiza,

    În primul rând, îți mulțumesc pentru comentariul tău. Sigur că, în mare parte, am schematizat – după cum vezi, și-așa sunt destul de lungi impresiile despre romanul acesta. Reacția lui Avișag, dacă nu mă înșel, vine la puțin timp după ce șeful ei lasă să treacă granița un camion plin de femei. Da, se poate spune că cedează nervos. Dar tot timpul se pune accentul pe plictiseala fetelor, pe cum păzesc ele nimicul, cum nu se întâmplă nimic niciodată etc., nu mă mai lungesc. Și atenție, eu spun ce confiscau, ce opreau, nu menționez nimic de ceea ce lăsau să treacă pentru că nu voiau să se complice. Cât despre scena de sex pe care o menționezi nu, nu-mi amintesc constrângerea respectivă – din câte îmi amintesc din carte, singurul viol repetat, și în grup, este cel din „Războiul de după”…

    Ultrasimplificarea despre care vorbești tu merge doar pe firul narativ, pentru că altfel ar fi paranteze peste paranteze (și-așa sunt)- dacă aș fi luat fiecare gest în parte la analizat, din fiecare capitol, cred că nici eu n-aș fi avut răbdare să recitesc ce-am scris – însă menționez că romanul nu e liniar, că are multiple puncte de vedere și straturi de interpretare.

    Nu cred că-i fac un deserviciu tocmai pentru că, dacă cineva citește cartea asta după ce a citit rândurile de mai sus (ceea ce firesc, m-ar bucura teribil), atunci va descoperi că n-am spus nici 5% din ea, că i-a rămas mult de digerat acolo.

    Sper să înțelegi motivațiile mele.

    Mulțumesc și eu,
    Eli

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *