Bookaholic

Nu doar pietrelor eterne le vorbește.
Primo Levi întreabă, din nou,
pe cei care trăiesc în culcușurile efemerității
și se întorc, seara, între fețe fraternizate
de spectacolul ultimei explozii,
de frenezia care transformă corpul și mintea
și sufletul
în bombe năprasnice.
Întrebați-vă
dacă om este cel care devine
proiectil.

Norman Manea – Vorbind pietrei

Occidentalismul: Războiul împotriva Occidentului: o scurtă istorie a urii faţă de Vest, lucrarea celor doi autori, Ian Buruma şi Avishai Margarit, primul istoric şi eseist anglo-olandez, al doilea, eseist şi profesor de filozofie şi economie, reuşeste să redea o istorie destul de amplă a unor mecanisme de gândire şi a unor fenomene care au pornit în urma unor idei asupra cărora timpul şi-a făcut întotdeauna cunoscută sentinţa.

De la diferitele interpretări pe care le-au dat multiplele autorităţi religioase imaginii occidentaliste asupra Vestului până la felul în care ortodoxismul rus a influenţat ideile ruşilor despre Occident din secolul al XIX-lea, considerând catolicismul o decădere supremă a sufletului, cartea Occidentalismul: Războiul împotriva Occidentului: o scurtă istorie a urii faţă de Vest demonstrează cum un vortex al gândirii se poate răsuci cu o viteză care străbate secolele spre exterior, răspândind idei, acţiuni, revoluţii, dar şi conflicte.

Vestul este explicat prin prisma criticilor care i-au fost aduse în timp, deci pe parcursul acestei istorii a urii care, aşa cum vom vedea, îşi are izvoarele, din perspectiva autorilor, în chiar inima unor idei care doreau dezvoltarea societăţii moderne. Nu puţine au fost dilemele prin care conducătorii unor ţări îşi doreau o bogăţie a materialului fără o alăturare a ceea ce considerau ca fiind o murdărire a spiritului.

O paralelă demnă de reţinut, însă poate nu în totalitate justificată pentru contextul actual, din postura sa de exemplu, e atitudinea pe care au avut-o japonezii, inclusiv la întrunirea de la Kyoto, faţă de „civilizaţia materialistă otrăvitoare”. În opinia unora dintre intelectualii japonezi adunaţi în 1942 la Kyoto, „occidentalizarea era ca o boală care cuprinsese spiritul japonez”, iar subiectul conferinţei era „cum putem învinge modernitatea”.
                                 Dresda bombardată, fotografie de Richard Peter, 1945

„Acesta fusese, în parte, motivul pentru care se adunaseră intelectualii la Kyoto ca să caute metode de a da istoria înapoi, de a învinge Occidentul şi de a adopta modernitatea, revenind în acelaşi timp la un trecut spiritual idealizat”, spun autorii. Însă regăsirea trecutului şi paşii către o altă formă a societăţii, idealizată în timp ce este privită din prezent, nu se poate face decât cu pagube şi distrugeri uriaşe, atât materiale, cât şi a valorilor umane.

Cartea Occidentalismul: Războiul împotriva Occidentului reuşeşte un portret destul de complex al ideilor care au schimbat, de fiecare dată, fie organizarea unei societăţi, fie modul în care gândeau cetăţenii. Există, pe de altă parte, dincolo de faptele concrete şi de citatele unor oameni precum Marx şi Engels referitoare la burghezie şi capitalism, şi unele aspecte care pot fi considerate lacune sau, mai degrabă, exprimări care lasă loc unor multiple interpretări:

„Multe facţiuni împărtăşesc aversiunea faţă de unele aspecte ale culturii moderne occidentale sau americane, dar atitudinea lor nu se traduce decât rareori într-o violenţă revoluţionară. Simptomele devin interesante doar când se transformă într-o boală în toată puterea cuvântului”.

 Occident şi Orient laolaltă

Contextul actual contrazice, din păcate, cu succes, ceea ce autorii numeau, în 2003, atunci când a apărut pentru prima dată cartea, o violenţă revoluţionară rară. Chiar şi cercetând îndeaproape portretul acelor nenumărate schimbări pe care le-au analizat aceştia prin perspectiva urii faţă de Vest, reiese că cercul violenţelor s-a lărgit considerabil. Cu alte cuvinte, mai putem oare ţine şirul masacrelor şi violenţelor armate care s-au petrecut din 2003 şi până în prezent?

E important să reţinem şi definiţia pe care cei doi autori, Ian Buruma şi Avishai Margarit, ţin să o sublinieze: ceea ce am numit noi „occidentalism” este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui.

Totul în carte se roteşte în jurul axei înţelegerii, din dorinţa de a ilustra modul de gândire pe care îl practică cei care continuă astăzi să manifeste o ură faţă de tot ceea ce înseamnă Vest, societate modernă, dezvoltare, capitalism.

Nu par să fie însă incluse în portretul acesta care i se face inevitabil Occidentului şi acele valori regăsite inevitabil în siajul unui parcurs democratic. Lipsesc, aproape de fiecare dată, trăsăturile care dau viaţa însăşi democraţiei, fiind puse în evidenţă numai acele aspecte pe care le cred tocmai inamicii Vestului. Or tocmai cititorul european sau celui occidental, cel căruia îi este, în fond, destinată cartea, nu va înţelege în ce măsură va putea admite un mecanism pe care, din start, îl dezaprobă. Lucrarea îşi face astfel sieşi un defavor printr-o abordare care nu riscă să fie cea mai echilibrată, privind strict din prisma lacunelor amintite.

Reapare problema contextului actual şi facem aici referire, pe de o parte, la timpul scurs din 2003 şi până în prezent şi, pe de altă parte, la ceea ce mai reprezintă astăzi, ca argument exemplificator pentru realitatea prezentă, atitudinea pe care Japonia a avut-o, nu cu mult timp în urmă, faţă de America.

A vorbi despre antiamericanism ca antipod principal nu mai este, aşadar, suficient. Există diferenţe între societatea europeană şi cea americană pe care nimic nu le poate anula şi, pe de altă parte, există valori democratice comune.

„Cum şi formele noastre contemporane de occidentalism se concentrează adeseori la fel de mult pe America, trebuie menţionat că uneori antiamericanismul este urmarea unor politici americane anume – cum ar fi sprijinirea dictaturilor anticomuniste, a Israelului, a corporaţiilor multinaţionale, a FMI sau a diverselor elemente încadrate în general la rubrica «globalizare», folosită de obicei ca prescurtare pentru «imperialism american»”, spun autorii în volumul tradus la editura Humanitas anul acesta.

Se reiterează şi de data aceasta aceeaşi idee: oricât de importantă e rehaşurarea unor aspecte care ţin de cauzele politice ale unei realităţi atât de violente, nimic nu poate scuza un răspuns al violenţei în faţa unor valori care ţin de organizarea democratică şi libertatea fundamentală a omului.

Iar încadrarea unor măsuri şi acţiuni politice în unica definiţie a globalizării nu este neapărat corectă, în condiţiile în care, de facto, globalizarea nu a însemnat doar adoptarea unor trăsături care ţin de societatea americană. Iar societatea americană este conturată, din nou, numai prin perspectiva pe care, în fond, cartea o promite: ura faţă de Vest:

„Ideea Americii în sine, văzută ca o civilizaţie fără rădăcini, cosmopolită, superficială, trivială, materialistă, multirasială şi dependentă de modă”.

Spunând însă că „antiamericanismul joacă un rol important în atitudinile ostile faţă de Occident”, ar trebui să existe şi o altă întrebare. Nu poate fi unghiul de abordare un altul? Nu reprezintă toate aceste acţiuni ostile un atac la adresa libertăţilor câştigate de atât de multe naţiuni care şi-au purtat, rând pe rând, propriile războaie?

Mai există, tot în devafoarea lucrării, concluzii care nu se susţin una pe cealaltă. Chiar explicate ideile care au dus la atitudini de ură faţă de societăţile democratice în care există o separare clară între religie, economie şi politică, occidentalismul nu poate înflori oriunde, aşa cum susţin autorii. Sau dacă apar atitudini de revoltă faţă de o naţiune avută, faţă de un strat social înstărit, atunci poate că nefastă e tocmai alegerea acestui nume pentru a defini problema unei societăţi care nu funcţionează şi care, din cauza religiei, experimentează inclusiv pe propria piele unele dintre cele mai sângeroase conflicte:

„Occidentalismul poate înflori oriunde. Japonia, odinioară un cuib de occidentalism însetat de sânge, face parte acum din tabăra ţintelor sale. A înţelege nu înseamnă a scuza, aşa cum a ierta nu înseamnă a uita, dar dacă nu-i înţelegem pe cei care urăsc Occidentul nu avem nicio speranţă de a-i opri să distrugă omenirea”.

Sursa

Înţelegerea nu poate oferi însă o rezolvare tocmai pentru că Occidentul percepe totul raţional, fără să aibă în acest moment o cheie, o rezolvare. A explica, în acest moment, acţiunile care au dus la moartea atâtor oameni nu mai are niciun rost. Nu pentru că explicaţiile ar fi tardive, ci pentru că societăţile democratice au înţeles aceste acţiuni, le-au definit, le-au identificat multiplele cauze prin nenumărate mijloace (lucrarea de faţă e o astfel de explicaţie) şi au continuat să încerce să se apere respectându-şi în continuare valorile care au stat la baza a ceea ce a construit în prezent statul democratic.

Occidentul nu crede în mituri precum „distrugerea oraşului păcătos”, aşa cum sunt văzute oraşele moderne. Cum ajută atunci, va trebui automat să ne întrebăm, aceste explicaţii pentru a ajunge la acel „a înţelege” care, totodată, nu înseamnă a scuza?

Preluarea unor procese eficiente şi implementarea unor forme fără fond în statele care doreau sau doresc în continuare o omogenitate a puterilor în stat, fără a separa Biserica de dezvoltarea capitalistă, s-a dovedit un fiasco de fiecare dată.

Întotdeauna ideile şi-au schimbat formele, şi-au masacrat propriul miez, odată preluate de aceste societăţi care nu aveau o dezvoltare firească, ghidată de principii care să îşi dovedească în timp eficienţa. Dacă economia nu a putut fi copiată întocmai, alte căi au stat întotdeauna la dispoziţia unor astfel de ţări:

„Fireşte, bombardamentele sunt o metodă de distrugere rudimentară. Există multe alte căi de atac asupra replicilor moderne ale Babilonului, la fel de mortale. Astfel de atacuri pot lua, de pildă, forma construirii unor noi oraşe şi mai mari, şi mai impresionante decât cele vechi – oraşe închinate puterii, nu libertăţii sau zeilor. (…) Toate aceste metropole au învins, fiecare în felul ei, Occidentul, creând copii brutale ale civilizaţiei pe care speră s-o întreacă”.

A explica nu înseamnă întotdeauna a ilustra, a înşirui, a refolosi expresiile care nu fac decât să construiască acelaşi portret negativ al continentului european. „Trăsăturile care lipsesc din Occidentul democratic sunt sacrificiul şi eroismul”, amintesc autorii de ceea ce au crezut şi cred încă statele în care ura faţă de Vest se menţine sau chiar se dezvoltă din ce în ce mai mult.
Prezentul e în continuare hărţuit de conflicte alimentate de un Weltanschaaung diferit în funcţie de fiecare ţară în parte. Conflictele din interior se răsfrâng inevitabil şi la exterior, se extind, influenţează modalitatea de conducere a altor societăţi, tipare de gândire şi rescriu, inevitabil, istoria.

Trebuie, aşadar, cu atât mai mult, să existe o atenţie sporită, din zona Occidentului şi a societăţilor dezvoltate la ceea ce aleg să îşi apere ca valori, ca tradiţii, ca spirit al naţiunii şi ca principii ale statului democratic.

„Simbolul cel mai înfiorător şi în mod sigur cel mai cunoscut al sacrificiului uman din istoria militară a secolului XX este pilotul kamikaze, care plonja spre moarte la peste 950 km/h, izbindu-se de puntea unui vas inamic. (…) Piloţii kamikaze nu luptau doar împotriva americanilor; ei se considerau rebeli intelectuali împotriva tendinţei de corupere a Japoniei de către Occident, împotriva lăcomiei egoiste a capitalismului, împotriva vidului moral a liberalismului, împotriva superficialităţii culturii americane”, mai scriu Buruma şi Margarit, comportând şi aici acelaşi risc al exprimării aproape stângace din acest punct de vedere, o exprimare care se poate traduce ca fiind una îngăduitoare faţă de atacatori, faţă de rebeli, faţă de oricine produce astăzi masacre umane cu bună ştiinţă.

Ori din descrierea ca cea de mai sus a unui kamikaze, la câteva pasaje după amintirea trăsăturilor care, în viziunea altora, lipsesc Occidentului, reiese tabloul unui erou, al unui simbol al sacrificiului uman, renumit, cum îl numesc chiar autorii. Li se poate reproşa, din nou, lipsa unei distanţări necesare în unele aprecieri şi concluzii care nu le aparţin, dar care sunt redate cu riscul de a fi interpretate astfel cu aprobarea lor.

Trebuie să reiasă că Occidentul e înţeles în măsura în care i se face un portret dezumanizant. Iată definiţia pe care o dau cei doi autori occidentalismului:

„Occidentalismul poate fi văzut ca exprimarea unui resentiment usturător faţă de o paradă jignitoare de superioritate din partea Vestului, bazată pe presupusa superioritate a raţiunii. Mai coroziv chiar decât imperialismul militar este imperialismul minţii, impus prin răspândirea încrederii occidental în scientism, prin convingerea că ştiinţa este singura cale de cunoaştere”.

Structura întregii lucrări creează această nevoie de contrabalansare, nu de realizare a unei analize din două direcţii pentru că se înţelege misiunea autorilor de a face această istorie a urii, însă obiectivitatea implică, prin definiţie, aceste trăsături care nu sunt întotdeauna amintite. Sunt inerente explicaţiile, sunt aproape obligatorii acele secvenţe care să amintească de valorile democraţiei. Ca un contraexemplu din carte, autorii consideră că „nu ar avea rost să determinăm precis care este atitudinea reală a musulmanului sau a evreului ortodox faţă de femei. În islamism, o asemenea întrebare ar duce la o dispută cu citate din texte canonice care ar duce, la rândul ei, la conflicte de interpretare”, însă la fel de necesară ar fi o astfel de dezbatere şi analiză pentru reala înţeleger a urii faţă de Vest.

Concluziile celor doi autori, Ian Buruma şi Avishai Margarit, se lovesc de barierele pe care le impune azi istoria care s-a scurs între timp. În ce context ar mai putea continua să fie validă, pentru multă vreme, afirmaţia pe care cei doi o fac în încheierea lucrării Occidentalismul: Războiul împotriva Occidentului:

„Deşi fundamentaliştii creştini vorbesc despre o cruciadă, Occidentul nu se află în război cu Islamul. De fapt, cele mai aprige lupte se vor duce în interiorul lumii musulmane. Acolo are loc revoluţia şi acolo va trebui oprită, preferabil nu printr-o intervenţie externă, ci de către musulmanii înşişi”.

Şi, cu toate acestea, chiar titlul le infirmă concluzia. Iar prezentul aminteşte că vortexul conflictelor a cunoscut o viteză ameţitoare pe care nu o mai putem analiza prin sita a ceea ce am citit în paginile de istorie. Căci până şi cărţile despre subiecte atât de grave, dureroase, îşi pierd validitatea printr-un test pe care azi nu mai pot să-l treacă: cel al timpului.

Sursă imagine principală

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!