Bookaholic

Octavian Perpelea a văzut razele solare sau ale Lunii pe 22 iunie 1977, la București. Pînă cînd a absolvit cu glorie Facultatea de Științe Politice a Universității din București nu se știe nimic despre el. Scrie poezii. Anul trecut a debutat cu un volum de versuri la editura frACTalia. Volumul se intitulează cu dricul pe contrasens. Tot în 2015 a făcut o călătorie inițiatică la Lisabona. Iată poezia care încheie cartea lui Octavian Perpelea, Perpelea visează: Perpelea doarme / & suspină / mângâie ușor perna / din pene de găină / Perpelea are un coșmar / & i se face / pielea de găină / într-o ogradă / departe / & puii suspină.

cum e?

la Sofia plouă, Soros se bate parte-n parte cu yuanul, ISIS-ul ne arată ca drumul de la maimuță la om poate fi parcurs și-n direcția inversă, în Berceni un câine latră, naiba ştie de ce. situaţia e sub control, lumea se îndreaptă lin & inexorabil spre o binecuvântată prăpastie. „va fi liniște, va fi seară”. definitiv.

crezi că vor exista roboți ai străzii? poate există deja, acoperiți de un luciu murdar, handicapați tehnic, depresivi, cerșind cipuri, hamburgeri, plăci de bază sau poate că nu cerșesc nimic…

păi într-o oarecare măsură nu s-ar putea spune că şi noi suntem nişte roboţi ai străzii avant la lettre?! nişte organisme defecte ronţăind chipsurile celor cu care stăm la masă, cerşind câte o bere, iar uneori doar niţică atenţie. în legătură cu viitorul eu am o poziție reacționară, cred că viitorul omenirii sună rău, am senzația că maimuțele haladite vor avea un sfârșit foarte nasol cât de curând. dar cine știe, poate că lumea va dura și o să ne reîncarnăm amândoi în doi roboți homeleși cu început de chelie.

spune-mi un personaj literar pe care îl detești. eu nu-l suport pe hans castorp, deși nu am apucat să-l cunosc prea bine, mă adormea destul de repede. am renunțat.

nu am citit cartea lui Mann, așa că nu pot spune dacă și asupra mea a avut un efect soporifer. ştiu că probabil nu o să empatizezi, dar eu nu l-am halit deloc pe prinţul Mîşkin, mi s-a părut doar un papagal flauşat, genul de fraierică pe care-l adoră enoriaşii sofisticaţi. dar a spune că-l detest e poate prea mult, încerc să-mi păstrez disprețul pentru personajele reale ce populează eterna & fascinanta Valahie.

ce face octavian perpelea cînd nu visează?

mă bucur că nu m-ai întrebat despre visare pentru că mă cam stânjeneşte subiectul, în ziua de azi a devenit periculos să vorbeşti despre dragoste, visare, singurătate, poţi să te pomeneşti cu vreo constipaţie tantrică sau cu o boală de ficat în ediţie limitată. păi când nu visez sunt ca o muscă în borcan, duc o existență ridicolă, inutilă, mai văd un meci, mai sparg o sămânță, am un job unde îmi pun masca de cetățean cumsecade, ajung acasă, îmi salut vecinii, fac conversație despre starea meteo & restanțierii la întreținere, apoi ajung la mine-n cameră și mă gândesc cum să fac să am acces la butonul roșu.

în fine, cred că duc o viaţă destul de puţin spectaculoasă, vremea haiduciei a cam apus, în curând o sa devin un bătrânel băşinos care-şi joacă la păcanele mica pensie, pietrele prețioase de la rinichi, dinţii de aur.

ai vreo conservă specială, una care îți încîntă celulele papilo-afective? fasole, neo-expresionismul jamaican, carne, minimalism, pește, pateu post-modernist…

sărmăluţele etiopiene asezonate cu semănatorismul uzbek sunt preferatele mele. rămân un fidel al gastronomiei care provoacă reflux gastroesofagian & bube dulci pe faţa acră. ingurgitez cu plăcere și fasolea cu cârnăciori de la Scandia sau sardinele în ulei vegetal cu chili de la Blue bay.

„cu dricul pe contrasens” e formula esențială a cartierului în care te-ai născut, berceni?

n-aş zice că are legătură cu sentimentul bercenar al fiinţei, e mai degrabă o formulă personală. oricum, trec printr-o fază când mi s-a cam luat de cultul ăsta pentru cartiere care a devenit prea de bonton, marginalitatea s-a transformat într-o marfă ce tinde să se altereze, vorbesc desigur de marginalitatea geografică. până la urmă Bucureştiul e doar o aglutinare de cartiere, a sta în cartier ține de banalitate.

îți aduci aminte nesfîrșitele vacanțe de vară de pe la 10 ani? ce făceai pe atunci? îți juleai genunchii încercînd stilul robinson crusoe?

îmi aduc aminte foarte vag de copilărie. nu e deloc o vârstă de aur pentru mine, a fost o perioadă cenuşie ca un bloc muncitoresc. desigur, am făcut multe „drăcii”, că numai copiii bolnavi sunt cuminți. îmi amintesc că mi-am spart de câteva ori capul. una dintre aventuri a avut loc la școală, la ora de sport, când se juca ștafeta între două echipe. alergam ultimul din echipa mea & aveam de recuperat o distanță măricică, așa că atunci când s-a apropiat colegul cu ștafeta, eu am pornit ca din pușcă direct în el. cum colegul alerga cu gura deschisă, am reușit să-i sparg jumătate dintr-un incisiv, eu alegându-mă în schimb cu o rană destul de urâtă la cap. ulterior aveam să ajung la spital pentru că rana s-a infectat, aflând cu ocazia asta de menajeria care se află în gura unui om.

îmi poți povesti un moment în care ți-a părut rău că te-ai născut?

cred că aş putea să-ți povestesc mai degrabă un moment când nu mi-a părut rău că m-am născut, pentru că astea sunt mai rare. dar nu m-aş apuca să vorbesc despre neajunsul de a te fi născut, pentru că s-a tot glosat inteligent pe tema asta de la gnostici la Emil din Răşinari.

ești un pieton serios?

normal, când trec pe roşu mă uit şi-n stânga şi-n dreapta. oricum, m-ai nimerit bine la faza asta, eu fiind un pieton de vocație. una din speciile cele mai scârboase ale faunei valahe este șoferul. animalul ăla isteric, mereu cu spume la gură & cu mâna pe claxon care are senzația că pentru el și mașinuța lui minunată care regurgitează noxe, ar trebui construite autostrăzi speciale. traficul din București este poate cea mai hobbesiană felie a societății românești.

cu toții avem un deadline. ești grăbit?

neah, vorba unui clasic „avem toată viaţa de apoi înainte”. sunt foarte rare mizele care să merite vreo rupere de ritm. mi se pare că lumea o arde prea precipitat, aşa că încerc să nu mă las contagiat, iar uneori chiar îmi iese. dacă te referi la fuga spre moarte, apăi nici acolo nu mă grăbesc, chit că, așa cum spuneam mai sus, am mai degrabă relații tensionate cu viața. nu spune inenarabila înțelepciune populară românească: dacă intri în horă, trebuie să joci?

ok, tavi, te rog să plasezi ceva memorabil.

a) anii trec, eu o tot frec;
b) am să te dau cu capul de dormeză până o să-ţi scot creierii pe nas, zise zâna cea bună;
c) secretul vieții constă în a îmbina cât mai armonios doza ta de nesimțire cu dozele de bere de pe raftul de la Mega Image.