Acum un an vă povesteam despre cartea “Operele alese ale lui T.S. Spivet”, de Reif Larsen, si încheiam cu speranța ca scenaristul filmului care se afla în pregătire să dea o întorsătură mai originală finalului.
Filmul a apărut, finalul nu a fost schimbat, în schimb povestea a suferit schimbări drastice și plânge în inima mea, vorba poetului.
De ce plânge? Pentru că în produsul final nu găsesc nici cartea, nici regizorul. Spivet + Jeunet = love, cam așa vedeam eu combinația asta, dat fiind că regizorul Jean-Pierre Jeunet este responsabil pentru o întreagă estetică cinematografică, făcând senzație acum 25 de ani cu Delicatessen, cu La Cité des enfants perdus, mai târziu cu Amelie și mai recent călcând un pic apa cu Micmacs à tire-larigot.
Regizorul nu e de găsit în film pentru că apare ca o copie ștearsă a propriei sale personalități cinematografice: omul care a reușit să inventeze culoarea retro-futurismului cu Delicatessen alege să nu mai folosească același stil exact când e nevoie de el – vă povesteam în cronica jurnalului că autorul se joacă abil cu timpul, plasând o lungă bucată de vreme povestea într-o zonă temporală incertă, pe care ai crede-o la început de secol 20, în realitate fiind în secolul 21 – acest sentiment dispare din povestea ecranizată, împreună cu o doză zdravănă din magia cu care a făurit imaginea Amelistică, și care i-ar fi prins tare bine aici.
Cartea e doar parțial de găsit în film – scenariul (semnat tot de Jeunet) a lăsat-o din platan falnic, un vișin tuns chilug primavara, taman când să înflorească. Una dintre părțile cele mai faine ale călătoriei lui Tecumseh Sparrow Spivet din Cumpăna (continental Divide) Montanei până în Washington D.C. este explorarea jurnalului științific al mamei sale, în care găsește povestea unui alt jurnal, al stră-stră-bunicii sale, și ea om de știință, cu 150 de ani mai devreme. Toata istoria asta cade, din păcate, la montaj, ca multe alte lucruri care fac cartea lui Larsen atât de frumoasă.
Cum ar fi, spre exemplu, panseurile serioase ale micului cartograf, care privește lumea adulților cu ochi de om de știință, sau accesele de umor involuntar care străbat din monoloagele sale interioare.Lui T.S. Spivet din carte nu-i tace gura (desigur, ajută faptul că romanul e un jurnal), in film, în schimb, e aproape mut și lipsit de farmecul personajului original, constrâns între niște linii placide.
Lucrul este cu atât mai frustrant cu cât știi ce poate ieși din mâinile lui Jeunet, care se mărginește acum să coloreze (în aceleași nunațe tari) fix până la contur, nici o linie peste, năpădit de un subit servilism față de model.
Se prea poate ca dacă n-aș fi citit cartea, să-mi fi plăcut filmul mai mult decât pot spune acum. Ca ecranizare abia ia nota de trecere, însă filmul nu e rău; are parte de niște actori simpatici, printre care Kyle Catlett, un puști pistruiat și fâșneț în rolului lui T.S., o Helena Bonham Carter de o normalitate suspectă și un episodic Dominique Pinon, prezent în mai toate filmele lui Jeunet.
Luminos, colorat, bucolic și cuminte, presărat (prea puțin) cu schițe originale din jurnal, filmul va face probabil deliciul copiilor și adulților neavizați.
Cartea – v-o recomandăm încă o dată, necondiționat.
P.S. Nu v-am mai făcut rezumatul filmului, ar fi fost redundant, mai bine citiți cronica noastră de carte de anul trecut.
