Am citit Orele îndepărtate cu o plăcere care mi-a amintit de verile lungi de cînd eram mici şi trăiam direct în cărţile pe care le citeam la umbră, pînă la ameţeală. Am dat peste o poveste în care se descoperă şi se tot descoperă cîte ceva: e despre o carte din copilăria unei întregi generaţii, Omul noroaielor, e cu un castel din Estul Angliei, cu trei surori bătrîne care încă îl locuiesc şi cu fată care dă peste nişte secrete foarte vechi. Da, are ceva gotic, deci ceva de împrumut, ceva de inimă albastră şi în acelaşi timp ceva foarte, foarte nou.
Personajul principal, Edie Burchill, e o tipă ahtiată după literatură, lucrează într-o editură mică şi se aventurează să facă un pic de arheologie literară şi un pic de arheologie personală în trecutul mamei ei, Meredith. Meredith a fost unul dintre miile de copii care în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, cînd Londra era ameninţată de bombardamente, au fost trimişi la ţară, să fie luaţi în grijă de alte familii pînă se termina războiul.
Întîmplarea a făcut ca Meredith să ajungă la castelul în care trăia un bătrîn scriitor bizar, posac şi fantomatic, Raymond Blythe împreună cu cele trei fiice ale lui, Percy, Saffy, Juniper. Cincizeci de ani mai tîrziu, Edie, fiica lui Meredith, va porni de una singură să descopere ce s-a întîmplat de fapt la castel, de ce mama ei nu vrea să vorbească despre asta şi care e legătura dintre Omul noroaielor (de Raymond Blythe), cartea care i-a marcat copilăria, şi viaţa de la castelul Mildehurst, care îi cam dă fiori.
E, cum spuneam, o poveste cu un tipar gotic profund britanic, pe care Kate Morton îl dezmembrează, îl resuscitează, îl inovează, pe scurt, îl foloseşte cu mare pricepere de povestitoare pentru a recompune o poveste despre vieţi complicate, secrete de familie şi o carte (una dintre cărţile copilăriei!), ajunsă clasică. Povesteşte limpede, cu suficiente detalii care să trezească şi să menţină interesul celui care citeşte şi cu o plăcere contagioasă pentru descoperiri, secrete şi întîmplări îngropate de cine ştie cînd. Sînt şi cîţiva timpi morţi acolo, în special pe la jumătatea cărţii, dar cumva au rostul lor, după atîta încordare în firul evenimentelor, aşa că nu m-aş plînge musai de inconsecvenţă de ritm.
Pînă acum sună ca reţeta unui bestseller, ceea ce a şi ajuns, şi pe bună dreptate: chiar am citit Orele îndepărtate (tradusă de Sînziana Dragoş, înn colecţia Raftul Denisei) cu o plăcere neumbrită de nimic, pentru poveste şi gata şi pentru modul minuţios, exact şi proaspăt în care Kate Morton a pus-o pe hărtie. E o carte cu atmosferă, cu mult suspans, cu ceva detectivistic, cu referinţe istorice, şi care mai are şi nişte încîlceli psihologice foarte veridice, deci generatoare de multe, foarte multe episoade, cu drama aferentă.
Am căutat şi am aflat că Kate Morton e o scriitoare cu explozii de vînzări şi m-am bucurat sincer că are succesul ăsta, că are şi premii şi că nu are grija banilor. Pur şi simplu. Nu sînt multe cazuri ca ea şi nu sînt foarte multe cărţi pe care să le citeşti cu bucurie, cu relaxare, de plăcere. Şi cu care să nu te simţi cumva tras pe sfoară. Sînt sigură că dacă Orele îndepărtate ar fi fost scrisă de Ian McEwan sau de Rushdie, (alt mare generator de poveşti care se varsă în poveşti şi nu de fiecare dată tocmai capodopere) cartea ar fi fost marketată muuult mai sofisticat decît ca bestseller peste tot pe unde a fost tradusă (în 40 de ţări, adică).
E sofisticat şi e bestseller şi Kate Morton are bucuria şi energia de a construi foarte profesionist literatură, deci nu vă ruşinaţi că aţi citi, Doamne fereşte, ceva cu succes comercial. Înţeleg că Grădina uitată ar fi şi mai bună!
Da, Gradina uitata este mult mai buna! Pe mine sincer Orele Indepartate m-a dezamagit un pic, unele lucruri mi s-au parut trase de par, dar oricum a fost o lectura placuta.