cascaval-preparat-in-casa

***
În fiecare dimineață, rupe clanța-n două când intră în birou și face câteva mișcări a la Doroftei, de parc-ar vrea să-mi zboare maxilarul. Tresar, mă uit urât, bolborosesc un haibăcedracu’, alteori mă revolt, măh, da’ ți-am zis, ți-am fucking zis! El mai bagă vreo două upercuturi, hoa, hoa, apoi spune salut. Spune salut în șoaptă. După care ieșim la țigară. Discutăm despre vreme, prea cald, prea frig, nașpa, las’ că-i fain, și încercăm să ne-mpărțim munca frățește. Uneori, rareori, facem, fiecare cum știe, ca Doroftei.

***
Iau un taxi, apuc să spun bnzua și unde vreau să ajung. Tipul pornește ceasul, își drege vocea și strigă: dom’le, mulți proști pe lumea asta! Observ că mă fixează în retrovizoare. Mă gândesc, hai, zi repede ceva, da, nu, așa-i, de ce, eh, și dvs. acuma, orice! Mă pomenesc că-l întreb dacă vorbește de mine, hî-hî.
Și cam atât. Nu ne-am mai spus nimic până la destinație.

***
Uneori, la serviciu, unul sau altul uită să facă o chestie la timp. Dacă ai norocul să cunoști pe cineva care să te-ajute, good for you (sau you, lucky gypsy, cum obișnuia să zică – în glumă, desigur – un șef neamț mai șui). Dacă nu știi pe nimeni, ești pierdut! Tichete, formulare, proceduri, aprobări, ai răbdare, n-am timp acuma, tot tacâmul. La un moment dat, s-a-ntâmplat ca douăzeci de oameni să depindă de felul în care mă mișcam eu. Și m-am mișcat. Doar că mi-am dat seama destul de rapid că nu puteam să rezolv singur problema, depindeam, la rândul meu, de alții, pe care – ghinion – nu-i cunoșteam. I-am întrebat pe cei pe care-i știam dacă nu-i știu pe cei pe care nu-i știam. O colegă a dat din cap de după monitor, da, a zis, oarecum plictisită, e unul de treabă, te-ajută, vrei să-l caut? M-am luminat tot, yeeesss, suuupeeer, normal că, mersi etc. Colega a râs și l-a sunat pe meseriaș, alo, uite-așa și pe dincolo, help. Apoi a ascultat ce-i spunea tipul. Din când în când, zicea aha, aha, ok, sau sigur, sigur, îi spun. Zicea chestiile astea cu o voce gravă, ca și când n-ar fi fost vorba de un clic, două, ci de zile întregi de muncă pe care ăla ar fi trebuit să le presteze în folosul meu. M-au apucat transpirațiile. Am început să dau din mâini și să bâzâi, spune-i că-i rămân dator, cafea, bere, ce vrea el, spune-i! Colega mi-a făcut semn să tac. M-am conformat. Cred că aș fi tăcut oricum, nu știam ce naiba să mai zic.

Instrucțiunile pe care mi le-a transmis tipul nu erau deloc complicate, cum crezusem eu că vor fi. Pe scurt, tot ce aveam de făcut era să-l caut pe șefu’ (altul, nu ăla cu lucky gypsy) și să-l rog să trimită un e-mail cu prioritate ridicată. Să mă pună în Cc, să fie totul ca la carte. S-o pună și pe colega, pentru orice eventualitate. Odată ce e-mailul ajungea la el, tipul mă asigura că în maximum o oră o să mă deblocheze.

După mai puțin de o oră, totul funcționa impecabil, așa cum garantase tipul. Adio proceduri și formulare, adio o zi, două de nervi. M-am simțit dator să-i mulțumesc omului. I-am scris pe chat, mersi mult, m-ai salvat, apreciez, chiar apreciez, mai rar așa oameni, din astea. N-ai pentru ce, a răspuns el. Simțeam că ar trebui să mai zic ceva, așa că l-am chemat la o cafea. Nu-i trebuia. Nu bea cafea. Ceai? Nici ceai. Atunci, dacă o să pot să fac vreodata ceva pentru el, să nu ezite, bine? Bine.

Câteva minute mai târziu, fereastra de chat a pâlpâit din nou. Era tot el. Meseriașul. Îmi cerea voie să mă-ntrebe ceva. Mi s-a părut cam dubioasă abordarea. Oamenii cărora le ești dator nu-ți cer voie să te-ntrebe ceva. A adăugat imediat că nu e legat de serviciu și asta m-a liniștit puțin. Ba chiar am zâmbit, bănuiam că o să mă-ntrebe de cartea pe care o publicasem recent – unde, ce, cum, când? M-am lăfăit în scaun și l-am încurajat – da, cum să nu, să spună. Orice vrea el. Îi stau la dispoziție.

Typing, typing, typing…
Îți place cașcavalul?
Am rămas câteva clipe blocat. Apoi am ieșit brusc din poziția lăfăit și am început să râd. Aveam un râs defect. Tâmp. Ă-hî. Ă-hî-hî-hî. N-ai replici spontane, râzi! Apoi, te gândești. Te gândești și iar te gândești. Dacă-mi plăcea cașcavalul?! Cum adică dacă-mi plăcea cașcavalul?! Ce treabă avea el? Ce voia să zică? Își bătea joc de mine? Vorbea în același timp cu altcineva, greșise fereastra? Mi se-ntâmplase și mie, lucrurile astea se-ntâm…
Na, zi, îți place?
Uite-l, uite-l, nu-mi dădea pace! Mă ajutase, mă salvase, își permitea! Iar eu trebuia să-i fac pe plac. Altfel, s-ar fi enervat! Ar fi dat trei clicuri și m-ar fi trimis înapoi la completat formulare. Zi, îți place cașcavalul? Da sau nu?
Da, am scris.
Nu mințeam, chiar îmi plăcea. Mai ales ăla pane. Cu cartofi pai și sos remulad. Dar nu i-am spus chestiile astea omului, nici măcar nu știam cum arată. Ce dracu’ voia de la mine?
Tipul n-a mai avut nicio curiozitate. Întâi mi-a mărturisit că se bucură. MĂ BUCUR!, a scris. Apoi au urmat alte câteva mesaje scurte.
Typing, bing: Uite, eu vând cașcaval.
Typing, bing: Cașcaval de casă. Știi ce bun îi?
Typing, bing: Mâine îți aduc o bucată.
Typing, bing: Costă 22 de lei.
Typing, bing: O să-ți placă, sunt convins.
Typing, bing: Ne vedem la etajul doi, în copy-room.

Cu toate că-mi venea să râd, nu râdeam. Doar gâjâiam, gî-gî-gî. Am încercat, firav, să scap – știi, eu am colesterolul mare, trei sute și ceva. Țin regim, am adăugat. N-am voie cașcaval. Asta mi-a venit să spun, că am colesterolul mare și că țin regim. N-a ținut. A repetat că e de casă, că e bun, că n-o să regret, că ne vedem mâine, să aduc mărunt, poate n-o să aibă să-mi dea rest. Apoi mi-a urat o zi bună, spor la treabă, tot ce-i urasem eu înainte.
Game-set-meci.
Șah-mat.
Fazan.

A doua zi, m-am îndreptat spre locul de întâlnire, cu douăjdoi de lei în buzunar. După un minut, a apărut colega care mă ajutase. Am izbucnit amândoi în râs, haha, deci și pe tine te-a combinat, haha, cât tupeu pe omul ăsta, ce bucă groasă, ’tă-l dracu’ și așa mai departe. Apoi am intrat în copy-room. Locul era destul de strâmt, aproape că ne atingeam. I-am zâmbit colegei. Mi-a zâmbit și ea. Și-a ferit numaidecât privirea. Mă pregăteam să spun ceva sau să fac ceva, dar n-am mai apucat. Prin crăpătura ușii am văzut doi tipi dând mâna. Unul dintre ei era șefu’. Celălalt… celălalt avea o plasă de Billa în mână.

 

Sursă imagine principală


Part-time printre oameni este o serie de însemnări (tran)scrise de autorul Bogdan Munteanu pentru Bookaholic. 

Cel mai recent volum semnat de acesta este Ai uitat să râzi (proză scurtă, Editura Nemira, 2016).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *