Postmodernismul românesc este îndeosebi unul cult, al parodiilor, al intertextualității, al umorului de bibliotecă. Într-un astfel de peisaj, în care numele mari ale anilor ʼ80 au ajuns deja să fie cunoscute de toată lumea, în care s-au scris deja numeroase lucrări teoretice, descoperi cu oarecare surpriză și cărți atipice, care nu aleargă încercând să-și împingă confrații către colțurile întunecoase ale bibliotecilor pe care nu le frecventează nimeni. Una dintre ele este În livada de cremene, volumul de debut al lui Liviu Papadima, pe care doar puțini îl mai cunosc astăzi și sub ipostaza de scriitor de beletristică. Parcursul lui universitar l-a îndreptat către textele teoretice publicate mai târziu pentru care i se rostește cu drag numele în rândul intelectualității contemporane.
Volumul, apărut în 1981 la Editura Albatros, nu a fost republicat după revoluție, motiv pentru care doar cu foarte multă greutate mai poți pune mâna astăzi pe un exemplar. Cum autorul este un om de o discreție ieșită din comun, care, spre deosebire de frații săi în ale postmodernismului, nu aleargă faima, sunt multe șanse ca el nici să nu fie republicat în viitorul apropiat, rămânând un deliciu pentru cei care au răbdarea să arunce o privire mai atentă asupra începuturilor postmpodernismului românesc.
După cum ne-o spune și titlul, În livada de cremene este o carte despre munte, despre poteci și pierderi printre pietre. O carte despre apropierea de sine prin înstrăinare. O carte despre piatra care, scânteind, luminează. Cremenea, instrumentul pe seama căruia putem pune întreaga civilizație umană, se mai găsește astăzi doar în livezile ferite de ochii leneși, printre ierburi care se înalță până la brâu, pe înălțimi care îi fac pe cei mai mulți să amețească.
Dar cei care suportă chinul năucitor al drumului se pot bucura de roadele îmbelșugate ale acestei livezi. Desigur, în carte, metafora cremenei este ascunsă printre poveștile aproape incredibile despre munte și forța lui. Naratorul nu încetează nicio clipă de a fi uimit de puterea degajată de munte, capabilă să-i schimbe omului întreaga fizionomie sufletească, să-l arunce cu înverșunare către cele mai ascunse cotloane ale sinelui, făcându-l să-și dorească cu toată inima ca unul dintre însoțitorii săi de drum să deschidă gura pentru a se plânge glumeț de ploaie sau de lipsa hranei. Însă, porniți pe potecile care urcă amețitor, niciunul dintre drumeți nu-și dorește mai mult decât singurătatea pădurii sau a crestei care se tânguie într-o învălmășeală de ani trainici.
Erudismul postmodern poate fi găsit în iubirea cu care vârfurile, cabanele și stâncile sunt numite. Pentru a le putea pronunța numele, naratorul este însă convins de nevoia împrietenirii. Asemenea vulpiței Micului Prinț, muntele le cere drumeților să-l îmblânzească înainte de a le deveni prieten. Ceea ce, de multe ori înseamnă să le scoată tot felul de necazuri în cale, ploaia interminabilă fiind doar unul dintre ele. Pentru a ajunge să cucerești un munte trebuie să ai răbdarea parcurgerii unui drum lung și anevoios, drum pe care nimeni nu are cum să te ajute. Când ești suspendat deasupra hăului, nici cel mai atașat prieten nu are cu ce să te ajute în afară de vorbe pe care doar cu greu le poți înțelege.
Muntele este locul în care sinele egoist se pierde pentru a rămâne doar omul prezent. Dorințele, năzuințele, proiecțiile și regretele sunt epuizate în goana primilor pași, cei de încălzire. Totul rămâne în urmă, la poalele versantului, așteptându-te cu răbdare până la întoarcere. Muntele este locul în care dorința de a domina dispare, lăsând locul trăirii autentice, a reapropierii de ființa intimă pe care orașul o face să se ghemuiască tăcut prin cotloanele sufletului. Căci muntele, cu înălțimea lui epuizantă, nu promite nimic altceva decât regăsirea livezii de cremene, a simplității și a ființei lipsite de mască.
Epuizarea fiecărui pas, încercarea permanentă a limitelor, luciditatea care conștientizează nimicnicia ființei în fața uriașului de piatră și prietenia pe care, totuși, cel din urmă i-o arată în momentul deznădăjduirii, toate sunt căi către luarea în stăpânire a acestui univers care pare a fi construit în oglindă față de restul vieții. Ultimele pagini ale cărții ne anunță că, pe munte, e mereu mai ușor să urci decât să cobori tocmai pentru că acest urcuș te duce mai aproape de cer, mai aproape de tine, mai aproape de singurătatea și trăinicia începuturilor. Cum să poți avea lat discurs decât cel al unui îndrăgostit în fața acestei minuni?
Melancolia scriiturii, de o poezie ieșită din comun, în care te pierzi printre denumiri cunoscute sau mai puțin cunoscute are farmecul basmelor, nelăsându-l niciodată pe cititor să cadă-n albia plictisului. Imaginația hoinărește, împreună cu turiștii, pe potecile prost marcate, în care intuiția și înțelepciunea corpului te scot la lumină, te readuc la siguranța sinelui care știe unde se află.
Fie că sunteți iubitori de munte, fie că vi se pare stupidă goana obositoare pentru atingerea unei înălțimi doar pentru a avea de unde să vă întoarceți, trebuie să citiți acest volum pentru a vă umple pentru o clipă mințile de cea mai autentică melancolie și de cea mai sinceră mărturisire despre sine pe care o veți găsi în proza postmodernistă românească.
