Cei care mai dau din când în când pe la teatru știu că Peca Ștefan este unul dintre cei mai buni dramaturgi români contemporani. Piesele lui cu limbaj provocator și teme inovatoare – care semnalează, de regulă, probleme ale societății de astăzi, care ridiculizează și ironizează la maximum prostia și ignoranța, și care pun în lumină oameni, locuri și fapte pe care majoritatea le ignoră, – se joacă cu succes, nu doar pe scenele teatrelor convenționale și neconvenționale din România, ci și pe cele ale unor teatre importante din New York, Londra sau Berlin.
Peca Ștefan a studiat mult prin afară – a fost rezident al programului internațional de dramaturgie de la Royal Court Theatre (Londra), a urmat cursuri de scris dramatic la New York University – și a fost premiat cu unele dintre cele mai importante premii din teatrul contemporan – ex: premiul pentru cea mai bună piesă (Relationship Drama) la London Fringe Report Awards 2006 pentru “The Sunshine Play” -. Peca este așadar unul dintre artiștii prin care străinii aud despre România numai de bine. “Despre România, numai de bine” vorbește și dramaturgul Peca Ștefan, împreună cu regizoarea Ana Mărgineanu, prin intermediul unui proiect de teatru dezvoltat de ei și intitulat chiar așa, care cuprinde piese despre viața și spiritul câtorva orașe românești, despre problemele și legendele lor.
O astfel de piesă este și “Sfântul din Sfântu Gheorghe”, care se joacă la Teatrul Andrei Mureșanu din Sf. Gheorghe și care are, prin valoarea sa documentară și artistică, un impact deosebit asupra spectatorilor. Despre cum a fost documentat și realizat acest spectacol și despre poveștile reale pe care le aduce în lumină, despre prejudecățile legate de relația români-maghiari și despre unul dintre cele mai inovatoare teatre românești, despre muzica pe care o compune și despre proiecte de nota 10 la care lucrează acum Peca Ștefan, ne-a povestit pe larg chiar el.
Înțeleg că cel mai nou proiect al tău, piesa “Sfântul din Sfântu Gheorghe”, este un colaj de povești ale oamenilor din Sf. Gheorghe. Cum ai ajuns să faci asta?
Peca Ștefan: “Sfântul din Sfântu Gheorghe” este cea de-a patra piesă din proiectul “Despre România, numai de bine”, inițiat și regizat de Ana Mărgineanu și dezvoltat împreună cu mine, ca dramaturg al proiectului. Proiectul își propune să spună poveștile unor orașe mici din România, mai puțin cunoscute într-o țară extrem de centralizată, să recompună o imagine a României din realitățile ei locale. Deși nu facem un proiect de teatru documentar, piesele sunt bazate pe o cercetare intensă în orașele respective în care încercăm să ne facem o primă impresie extrem de puternică despre viața și spiritul orașului, problemele și legendele locale.
Spectacolul este făcut la teatrul din oraș (care ne invită), cu trupa locală și adresat în primul rând publicului din orașul respectiv. Apoi, din această cercetare, eu și Ana stabilim împreună temele care ne-au impresionat cel mai mult și eu scriu apoi o piesă care să surprindă – extrem de subiectiv, dar având la bază descoperirile din documentare – spiritul orașului respectiv. Din 2008 încoace am făcut 4 spectacole: “Povești adevărate complet inventate despre Baia Mare” (2008), “5 minute miraculoase în Piatra Neamț” (2009), “Târgoviște de jucărie” (2011) și “Sfântul din Sfântu Gheorghe” (2014). Dintre acestea, spectacolul de la Piatra Neamț a câștigat premiul pentru cel mai bun spectacol la FestCo 2010 iar textul a câștigat Irish Embassy Award pentru cel mai bun text românesc produs în 2010. Iar “Târgoviște de jucărie” a fost spectacolul românesc selectat în Bienala Noii Dramaturgii de la Wiesbaden în 2012. La finalul anului 2013 am fost invitați să facem proiectul în Sfântu Gheorghe și așa a apărut cea de-a patra piesă.
Peca Ștefan: Realitatea prezentată la televizor, manipulată politic, nu are nici o legătură cu realitatea din oraș
Te-ai documentat mult înainte? Ai luat interviuri oamenilor din Sfântul Gheroghe? Cum au reacționat?
Documentările în acest proiect durează între 5 și 10 zile. La Sfântu Gheorghe au fost 7 zile. Oamenii au fost extrem de deschiși și generoși, am avut peste 60 de interviuri cu locuitori din toate categoriile sociale, dar am fi putut avea 120 la câți au dorit să vorbească cu noi. Așadar n-a fost greu să ne formăm acea primă impresie de care vorbeam, care de obicei e completată de observații personale și de cercetarea de arhivă. Diferența majoră e că în Sfântu Gheorghe populația e majoritar de etnie maghiară (75%). Contrar așteptărilor, multe din stereotipiile despre Ținutul Secuiesc s-au evaporat de la primul contact. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns (nu fusesem niciodată în Sfântu Gheorghe) a fost să merg în diferite locuri să cumpăr pâine de la magazine, în limba română. Toți vânzătorii au fost extrem de drăguți și prompți. În fine, una dintre constatările cercetării era că, indiferent de etnie, ni se spunea că realitatea prezentată la televizor, manipulată politic, nu are nici o legătură cu realitatea din oraș. Din cauza asta am ales să spunem o poveste în care, nu conflictul etnic româno-maghiar să fie elementul central, ci mai degrabă generozitatea în conviețuire. Și relația cu a treia etnie din oraș, reprezentată de rromii din cartierul Orko.
De ce titlul ăsta? Sunt oamenii din Sf. Gh. mai speciali decât cei din alte orașe românești? Au ceva martiric în ei?:)
La titlul ăsta am ajuns după ce am încercat diferite alte titluri pentru că în proiectul nostru avem o regulă: să se regăsească numele orașului în titlul piesei. Evident, în cazul Sfântu Gheorghe e un joc de cuvinte cu numele orașului. Fiind o poveste despre generozitate în diferitele ei forme și extreme, unul din protagoniști poate fi numit un “sfânt” modern. Dar, în aceeași măsură, oamenii dintr-un oraș care, în ciuda evidentelor dificultăți economice, continuă să își iubească orașul (și natura care împrejmuiește orașul) sunt un fel de “sfinți”. În piesă avem chiar și o prezentare a legendei inițiale care face rapel la acest lucru. Pe de altă parte, locuitorii din Sfântu Gheorghe (55 de mii în total) sunt un public de teatru extrem de cultivat. Orașul are trei teatre (Tamasi Aron, Andrei Mureșanu, Studio M) iar publicul (indiferent de etnie) știe să aprecieze un spectacol bun (indiferent de la care teatru). E probabil unul dintre publicurile cele mai elevate din țară. Rivalizează fără probleme cu spectatorii de teatru din București, Cluj sau Timișoara. E un public care, nu numai că vrea calitate (știind ce e calitatea – vezi tradițiile Bocsardi și Afrim din oraș), dar e și echipat să o aprecieze.
Dincolo de prezentarea unor povești în care se recunosc, bănuiesc, oameni de pretudindeni, care sunt accentele tematice ale acestei piese?
Tema principală a piesei este generozitatea. Avem trei protagoniști: un bărbat român, soția lui maghiară și o adolescentă rromă din cartierul Orko. În relația dintre aceste trei personaje, publicul poate participa aruncând un set de mingi: poți alege la un moment dat dacă vrei să vezi o scenă din trecut, prezent sau viitor. Poți să alegi dacă vrei să auzi gândurile personajelor într-o altă scenă. Sau poți alege să salvezi unul dintre aceste trei personaje. Așadar generozitatea este explorată și în relație directă cu publicul pe care îl avem.
Peca Ștefan: Încercăm permanent să creăm experiențe unice și inovative pentru spectatori
Ai avut și tu un cuvânt de spus la punerea în scenă sau i-ai dat mână liberă Anei Mărgineanu?:)
Colaborarea dintre mine și Ana este deja una care durează de mai bine de zece ani și este regizorul cu care comunic cel mai bine. În acest proiect participăm amândoi la cercetare, discutăm apoi despre ce ne impresionează pe amândoi, avem o discuție despre structură și spectacol, iar apoi, în procesul de scris, primesc feedback permanent de la Ana. Eu particip în prima etapă a repetițiilor, vin să rescriu la primele lecturi cu actorii. Așa că e o colaborare strânsă. Însă niciodată Ana nu-mi scrie piesa sau eu îi regizez spectacolul. Doar că amândoi suntem pe aceeași lungime de undă și avem același obiectiv comun.
Să înțeleg că Ana Mărgineanu e unul din regizorii tăi preferați?
Ana este unul din regizorii perfecți pentru un dramaturg. Este foarte sinceră dar în același timp înțelege ce înseamnă să lucrezi cu un autor, nu îți distruge ideile. Sugestiile ei sunt mereu în spiritul textului, iar ideea e cum să scoți ce e mai bun dintr-o situație. Noi doi suntem și foarte apropiați prieteni și niciodată nu am avut vreo colaborare în care să ne dăm seama că tragem în direcții complet diferite. Amândoi încercăm permanent să creăm experiențe unice și inovative pentru spectatori, în ultima vreme din ce în ce mai mult în afara spațiului de joc convențional, adică scena unui teatru. Am lucrat la diferite intervenții urbane și nu numai. Chiar vă invit să urmăriți și să veniți la proiectul INSIDE al companiei Anei de la New York, PopUp Theatrics, care va avea premiera în curând la Muzeul Țăranului Român. Sunt trei echipe de regizori, dramaturgi, coregrafi și actori care lucrează la o intervenție în spațiile necunoscute publicului din Muzeul Țăranului. Îi amintesc pe Tamilla Woodard (regizor, New York), Ella Greenhill (dramaturg, Liverpool), Radu Apostol (regizor, București), Vera Ion (dramaturg, București). Urmăriți: http://www.popuptheatrics.com pentru mai multe detalii.
Cum i-ați convins pe unii actori români să vorbească ugurește? Știau deja limba, au luat lecții, au învățat textul pe de rost?
Unul dintre actori, Sebastian Marina știa deja limba maghiară – el are cel mai mult text în maghiară . Alții au avut de învățat bucăți mai mici de text. Trebuie să-i amintesc pe actorii excelenți cu care lucrăm: Elena Popa, Claudia Ardelean, Fatma Mohamed, Camelia Paraschiv, Daniel Rizea, Ion Fiscuteanu Jr. Oricum, dat fiind că teatrul Andrei Mureșanu ne-a invitat să facem spectacolul, a trebuit să inversăm convenția de limbă: deși avem 75% personaje maghiare, ele vorbesc în română. Și viceversa pentru personajele românești, care vorbesc maghiara. Avem și trei colaboratori extraordinar de talentați de etnie maghiară: actorii Gulácsi Zsuzsanna, Fekete Zsolt și muzicianul Éltes Áron.
Turism cultural de weekend
Ai mai colaborat înainte cu “Andrei Mureșanu”? Care e relația ta cu acest teatru?
Cunosc și admir teatrul Andrei Mureșanu de foarte mult timp – prima dată prin anul 2001 sau 2002 când era acolo Doru Mareș director era considerat unul dintre cele mai inovative teatre. Radu Afrim a fost (și este) angajat la acest teatru așa că trupa e extrem de bună. Am văzut pe parcursul timpului mai multe spectacole de-ale lui Afrim (și nu numai) așa că atunci când am primit invitația anul trecut de la noul director, Dan Țopa (cu care am lucrat și la “Târgoviște de jucărie”), m-am bucurat că pot scrie pentru actorii de la Sfântul Gheorghe. Și chiar s-a dovedit că merita pentru că a fost o colaborare foarte bună.
Multă lume habar nu are că în SfântulGheorghe există un teatru. Dacă ar fi să le vorbești despre acest teatru, ce le-ai spune în câteva cuvinte?
Multă lume ar trebui să se pună să facă mai des turism cultural în weekenduri:) Și la Sfântu Gheorghe chiar merită. Nu numai din cauza spectacolului nostru:) Așa cum am mai spus, sunt mai multe teatre. Teatrul maghiar, Tamasi Aron, e condus de la mijlocul anilor ’90 de Bocsardi Laszlo, unul din regizorii care a făcut istorie în teatrul alternativ din anii ’80 și ’90, iar acum e unul dintre numele mainstreamului teatral de la noi. Se produc multe spectacole foarte intersante și apreciate național și nu numai. Studio M este un teatru dedicat spectacolelor de mișcare. Teatrul Andrei Mureșanu e teatrul la care Radu Afrim e regizor angajat și are o trupă foarte bună de actori de limbă română. De asemenea, un loc precum cafeneaua Tein reprezintă un melting pot cultural, un loc de întâlnire al artiștilor din oraș unde se organizează și evenimente teatrale uneori. Și mai sunt și altele. Pentru un oraș cu 55. 000 de locuitori se întâmplă evenimente culturale cu frecvență proporțională cu evenimentele dintr-un oraș de 10 ori mai mare. Sunt foarte mulți artiști din teatru, muzică, arte vizuale comasați în Sfântu Gheorghe.
La scurt timp după montarea spectacolului a fost lansat și volumul cu același nume. Ce conține acest volum și care a fost scopul apariției lui?
Volumul conține textul piesei în variantă bilingvă – traducerea în maghiară aparținându-i lui Marius Deac. El poate fi cumpărat de către spectatori și este de vânzare la fiecare reprezentație. În proiectul nostru, aproape toate spectacolele au avut și un volum, cu excepția celui de la Piatra Neamț (care însă a avut o serie de insigne în ediție limitată și o foarte cool sacoșă cu versurile cântecelor din spectacol). Sper că la un moment dat să putem avea o antologie tipărită (sau un ebook) cu toate textele din proiect.
Structura dramatică e structură muzicală
Din câte știu, tu compui și muzică (am ascultat pe site-ul tău) și cânți super bine și cu vocea. De când și pasiunea asta? A fost folosită până acum muzica ta în piese de teatru, filme etc?
E o pasiune care s-a născut pentru că am crescut în casa unui chitarist de jazz, tatăl meu. Am fost expus de foarte mic la o selecție impresionantă de muzică și de atunci muzica joacă un rol important în ceea ce fac. Consider structura dramatică ca fiind structură muzicală. Am și scris muzică – e adevărat – și da, muzica scrisă de mine a apărut în diferite spectacole. De exemplu musicalul “România 21”, spectacolele de la Baia Mare și Piatra Neamț din proiectul “Despre România” și cel mai important în proiectul la care încă lucrez – „Lo-fi”, o piesă-concert cu 40 de cântece.
La ce lucrezi acum?
În afară de proiectul “Inside” despre care am vorbit mai sus, am lucrat cu ERRO Grupo din Brazilia la proiectul “Geografia Inutil…” care va veni și în București în luna iunie. E ceva nou – teatru de stradă – cu un grup extrem de cunoscut în Brazilia. Spectacolele se joacă gratis și reprezintă intervenții în spațiul public al orașului, o mixtură de stereotipuri românești și braziliene extrem de inedită ca prezentare. Vă recomand să n-o ratați dacă sunteți în București între 13 și 15 iunie, la Sibiu pe 9 și pe 10 iunie, la Timișoara pe 16, sau la Sfântu Gheorghe pe 4 iunie. De asemenea, scriu chiar acum o piesă pentru o coproducție a teatrului din Karlsruhe cu Teatrul Național din Timișoara despre vârste și arta de a îmbătrâni, cu premiera în toamnă. În același timp, în luna care urmează voi scrie două piese scurte pentru teatrele din Karlsruhe și Deutsches Theater din Berlin. În luna iulie ar trebui să scriu pentru un spectacol-pilot tot de teatru de stradă la New York. De asemenea, voi lucra la un text pentru Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Și voi colabora cu două companii independente: Teatrul Fix din Iași și Auăleu din Timișoara în ideea de a dezvolta împreună cu ei două texte noi. Iar în toamnă e foarte posibil ca, în sfârșit, să încep lucrul la un proiect foarte drag mie despre prietenii tatălui meu, muzicieni imigranți la Berlin, împreună cu Gianina Cărbunariu. Și tot sezonul viitor va avea premiera piesa pe care am scris-o la cererea unuia dintre regizorii cei mai talentați din această țară, Alexandru Dabija. Și mai sunt și alte două-trei proiecte care au fost puse pe hold anul trecut, dar sper să se reactiveze cât mai curând.
Zii o replica cu care ți-ar plăcea să se încheie una din piesele tale viitoare!:)
Viața e prea scurtă.
