Bookaholic

În urmă cu o lună și jumătate descopeream, din întâmplare – așa cum se întâmplă cu toate lucrurile bune -, trailer-ul unui nou serial produs de o televiziune americană, Showtime (sigur vă sună cunoscută dacă sunteți amatori de seriale căci, printre altele, a produs Dexter, Californication, The Borgias, The Tudors, Homeland – doar pentru a numi câteva dintre cele foarte cunoscute). Penny Dreadful nu-mi spunea atunci nimic – habar n-aveam că-și trăgea titlul din publicațiile tipărite în foileton în Anglia secolului al XIX-lea, care conțineau povești scrise într-un stil literar senzaționalist, majoritatea capitole de proze scurte horror, tipărite în episoade (citiți mai multe despre acest gen de ficțiune comercială aici). Dacă aș fi știut toate acestea înainte să încep să urmăresc serialul, aș fi știut, a priori, cu ce voi avea de-a face. 

Ceea ce m-a atras și m-a făcut să vreau să văd serialul a fost un clip cu scenaristul John Logan (Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street – care mi-a plăcut maxim, Hugo, regizat de Scorsese etc.) în care acesta vorbea despre Penny Dreadful și sursele lui literare, plus motivul pentru care a luat personaje foarte cunoscute și le-a plasat într-o narațiune nouă. Cititoarea din mine a activat-o imediat pe cinefilă căci, nu-i așa, atunci când două pasiuni se întâlnesc, ies scântei :).

Haideți să vedeți despre ce vorbesc (nu-l consider spoiler).

Ideea de a lua personaje binecunoscute, din diferite opere literare, și a le pune împreună într-o poveste pe micul sau pe marele ecran nu este una nouă, nicidecum o premieră – să ne amintim de Once upon a time, The League of Extraordinary Gentlemen, Grimm ș.a. Iar folosirea unor personaje extrem de uzate – cum sunt Frankenstein, Dorian Gray, profesorul Van Helsing, Mina Harker, pentru a le scoate la înaintare doar pe cele evidente, care-și păstrează numele în serial – este destul de riscantă, întrucât au existat atâtea adaptări cinematografice încât este foarte dificil să scoți ceva nou și bun.

Însă, cel puțin din punctul meu de vedere, producția Penny Dreadful are câteva avantaje din start: primul se numește John Logan, care a scris de la cap la coadă scenariul, fiind fidel operelor literare, dar comasând atribute ale personajelor, transferându-le de la un personaj la altul, dându-le, astfel (și nu numai), o identitate nouă. Al doilea este faptul că serialul beneficiază de intervenția și viziunea a patru regizori care au lucrat cot la cot: J.A. Bayona, Coky Giedroyc, James Hawes și Dearbhla Walsh; norocul este că Bayona este primul la cârmă, dând tonul și atmosfera filmului prin intermediul primelor două episoade pe care le regizează; apoi îi succed ceilalți, fiecare cu câte două episoade pe mână. În puține momente se vede vreo schimbare, regizorii chiar păstrează o constantă.

Al treilea este distribuția de excepție. Indiscutabil, vedeta serialului este Eva Green, în rolul Vanessei Ives care, culmea, nu se trage dintr-un personaj anume, ci dintr-un mix de personaje. Ea împrumută părți din biografia Minei Harker – de exemplu, abilitățile telepatice -, pe care le combină cu o versiune supranaturală și feminină a lui Sherlock Holmes, plus alura unei doamne get beget din societatea victoriană (gândiți-vă la un personaj feminin din operele literare victoriene și veți vedea despre ce vorbesc) și multe alte rămășițe din alte surse.

Actriței îi urmează Timothy Dalton, în pielea lui Sir Malcolm Murray, prototipul exploratorului alb (mie mi s-a părut că împrumută atribute și din Inima întunericului a lui Joseph Conrad), vânător, nemilos, cu un set de principii fixe, determinat. Harry Treadaway este al treilea actor fain care dă tot ce poate pe platoul de filmare, jucându-l pe doctorul Frankenstein, puțin altfel decât probabil că vi-l amintiți din cartea lui Mary Shelley: este un visător, iubitor de poezie romantică într-o eră industrială, cel care încearcă să ridice bariera dintre viață și moarte fiind, pe rând, empatic, apoi crud cu creațiile sale.

Dacă tot am amintit de creații, atunci trebuie să vă spun că monstrul, Rory Kinnear, are parte de scene foarte bune, mai ales că, întocmai precum celelalte personaje, este definit prin ambivalența bun-rău, având momente în care atrage compasiune și clipe în care parcă cere dispreț și ură. Creatura capătă atribute noi, depărtându-se și ea de prototipul lui Mary Shelley și, mai ales, de cel al filmelor Universal – are sentimente, se cultivă, se identifică cu poemul lui John Milton, Paradisul pierdut, sau cu poeziile lui Byron, tânjește după o viață împlinită (se scaldă în disperare și în singurătate deplină) și este obsedat de progres.

Bineînțeles, neglijat, ba chiar displăcut de Frankenstein, pleacă pe străzile Londrei și aterizează, după câteva aventuri, într-un teatru. Se va întoarce la „tatăl” său și, exact precum Cain, se va revoltă împotriva creației și a „fratelui” său, Proteus (nume ales la întâmplare, cu degetul, dintr-o carte cu piesele lui Shakespeare), pentru care Frankenstein arătase iubire, se îngrijise de el, îl învățase să vorbească etc.și-l va ucide. O situație, iată, complet nouă. Interesant este și faptul că primul monstru apare mai târziu, după ce noi ne atașăm de cel de-al doilea, neștiind de existența primului: tensiunea este gradată excelent în serial atât în momentul în care facem cunoștință cu Proteus, cât și mai apoi, în secvența în care intră în scenă „demonul”, așa cum îl numește Frankenstein.

Să urmărim câteva cuvinte și câteva scene în legătură cu transformarea monstrului.

Josh Hartnett îmbracă foarte fain hainele lui Ethan Chandler (cred că niciodată nu mi-a plăcut mai mult de acest actor decât aici), un pistolar din America care se va îndrăgosti de o prostituată, Brona Croft (Billie Piper), bolnavă de tuberculoză, și va accepta să-i ajute, contra cost, pe cei de mai sus în misiunea lor dificilă. De altfel, primele cadre horror din episodul pilot se vor lega abia cu aproape ultimele secvențe de la sfârșitul seriei, moment în care ne este dezvăluită și adevărata identitate a lui Ethan Chandler (o ființă supranaturală, desigur). Nu spun mai multe, le descoperiți voi.

Ultimul pe care-l voi aminti aici va fi muzicianul Reeve Carney, care-l interpretează pe nimeni altul decât Dorian Gray. Se vede că n-are foarte multă experiență pe scenă, așa că personajul lui nu iese sută la sută; noroc că i-au dat puține replici și l-au pus mai mult la treabă :). Este seducător, desigur, se plictisește des și caută noi aventuri și plăceri. Se ține după Vanessa Ives, al cărei rol este atât de puternic încât Dorian Gray pare un păpușel în mâinile ei. Dar e simpatic. Ce mi-a plăcut cel mai mult în relație cu acest personaj este faptul că nu este arătat, nici măcar o clipă, portretul pe care el merge, de multe ori, să îl vadă – ceea ce nu este meritul actorului, ci al regizorului și, implicit, al scenaristului.

În acest punct (după ce sper că ați urmărit minunatul intro, cu muzica semnată de Abel Korzeniowski, care, deși puțin cam lung, se potrivește ca o mănușă serialului și atmosferei horror al acestuia), se cade să vă spun câteva cuvinte despre intrigă. În mare, Penny Dreadful merge pe firul literaturii gotice din perioada romantică victoriană, cu o intrigă preluată din Dracula (apropo, serialul este net superior celui care se numește chiar așa, Dracula), dar ceva mai alambicat.

Astfel, Sir Malcolm (cu ajutorul său Sembene, din Africa, jucat de Danny Sapani) și Vanessa Ives îi recrutează pe Frankenstein, Abraham Van Helsing (David Warner, joacă în doar două episoade și moare de mâna monstrului lui Frankenstein) și Ethan Chandler pentru a porni împreună într-o călătorie prin lumea întunecată a Londrei anilor 1890 în căutarea Minei, fiica lui Sir Malcolm, dispărută în condiții misterioase: răpită de vampiri  – nu, nu este încă un serial penibil cu vampiri; în plus, termenul de „vampir” nu apare nici măcar o dată în serial, este folosit, cu precădere, cuvântul „demon”). Fiecare ajută cu ce poate: Ethan cu pistolul, Sembene cu sabia, Frankenstein și Van Helsing cu investigațiile medicale, Vanessa cu viziunile sale, Sir Malcolm cu abilitățile sale de explorator.

Eroii noștri se confruntă, de câteva ori, cu creaturile demonice, au loc atacuri violente ale vampirilor atunci când sunt deconspirați (de fapt, întâlnesc numai femei-vampir, toate aproape identice fizic, care sunt însoțite, în cuib, de o căpătenie diformă, o creatură supranaturală), Vanessa are niște episoade fantastic de bune atunci când este posedată, se pomenește carte egipteană a morților (care este desenată pe pielea unei căpetenii-vampir) – ceea ce duce povestea înspre oriental -, sunt inserate cadre ale orgiilor lui Dorian Gray și, totodată, o partidă de sex violentă a acestuia cu Vanessa.

Practic, primul sezon Penny Dreadful, compus din opt episoade (aproape o oră fiecare), este o joacă cu arhetipurile, în care se respectă canonul, dar se merge și mult mai departe. Moartea pare unicul răspuns posibil (afirm asta și în legătură cu Mina, cea care va fi găsită, în cele din urmă). Iar fațetele morții, cârligele religioase în care se agață Vanessa pentru a scăpa de diavol și de încercările lui, lupta continuă cu tot ceea ce este malefic, întunecat (deopotrivă în interior, cât și în exterior), tarot și clarviziuni, costumele și decorul, coloana sonoră și atmosfera reconstituită în detaliu sunt printre ingredientele pe care le-am gustat cel mai mult. Și, cel mai important, cred că Penny Dreadful este un exemplu foarte rar de serial care repune în scenă idei clasice fără să le piardă esența pe drum.

Una peste alta, primul sezon din Penny Dreadful nu face decât să ne creeze un tablou, să ne prezinte personajele, trecutul și prezentul lor, să ne facă cunoștință cu ceea ce se întâmplă în Londra secolului XIX. Pe scurt, atmosferă horror, densă, narațiune bine controlată, puține trenări, ritm alert, personaje puternice.

Mă aștept ca sezonul al doilea să fie și mai bun, să îndrăznească și mai mult, să ducă echipa abia închegată complet în ultimul episod din prima serie pe noi culmi. Abia îl aștept (întocmai precum așteptam, acum ceva timp, al doilea sezon din Însemnările unui tânăr medic – minunat!), deși tocmai s-a terminat. Sper ca, între timp, să vă fi convins și pe voi că Penny Dreadful merită vizionat, chiar dacă nu sunteți amatori de horror (nici eu nu sunt, și totuși…).

Surse: sho.com, imdb.com, blog.penny-dreadful.com