Azi e cea de-a treizecea aniversare a zilei mele de naștere, iar eu stau pe leagănul din curtea școlii, o aștept pe Kate și nu mă gândesc la nimic.
Mirajul fericirii, de Walker Percy, este considerat un roman clasic al literaturii americane. Din 1961, când a fost publicat ca volumul de debut al scriitorului sudist, până în 2013, când Polirom-ul s-a gândit să-l traducă (apărut în colecția Biblioteca Polirom. Esențial, traducere de Cătălina Antonia Stoenescu, 240 de pagini), este o distanță foarte mare. Ceea ce l-a repus pe linia literaturii, din punctul meu de vedere, a fost topul făcut de revista Time în 2005, top în care volumul de față apărea ca una dintre cele mai bune cărți din 1923 până în prezent.
Pe de altă parte, bănuiesc că a contat foarte mult în alegerea traducerii romanului și faptul că, în 1962, la un an de la apariție, ignorat de critica literară americană, Mirajul fericirii a obținut National Book Award, unul dintre cele mai prestigioase premii literare – și dacă le-a luat-o în față cărților Catch-22 a lui Joseph Keller și Franny și Zooey a lui J.D. Salinger, care erau pe lista scurtă din acel an, atunci nu mai este de mirare că se încearcă recuperarea lui prin traduceri.
Titlul original al cărții este The Moviegoer (o variantă de traducere ar fi Cinefilul), care, veți vedea, se potrivește foarte bine cu pasiunea personajului principal, John (Binx) Billing, de a merge constant la cinema și de a avea o grilă de interpretare a lucrurilor înconjurătoare prin intermediul filmelor. Recunosc, nu-mi plac situațiile când traducătorul/ traducătoarea se avântă și schimbă titlul original. Numai că aici este un caz fericit, căci înlocuirea Cinefilului cu Mirajul fericirii îmbogățește imaginea de ansamblu, îi dă noi valențe și cuprinde, de fapt, cea mai mare parte a problematicii volumului. Cuvântul ”miraj” este, deci, cel mai potrivit cărții.
Sincer să fiu, ceea ce mă oprește să menționez subiectul căutărilor mele este teama de a-mi da în vileag propria ignoranță. Căci – trebuie s-o spun de la bun început – nu pot da un răspuns nici măcar la atât, la cea mai simplă și fundamentală dintre întrebări: sunt eu oare, în căutările mele, cu o sută de kilometri în fața compatrioților mei americani sau cu o sută de kilometri în urma lor? Cu alte cuvinte, au găsit oare 98% dintre americani ceea ce caut eu sau sunt atât de cufundați în cotidian, încât nici măcar nu le-a venit în minte posibilitatea unei astfel de căutări?
Cât despre copertă, o imagine mai relevantă nici că se putea – un bărbat tânăr, a cărui față nu poate fi văzută din pricina pălăriei (aș risca să spun că se dorește a fi imaginea unui tânăr universal, nu particular), îmbrăcat la costum (ceea ce spune multe despre categoria socială din care face parte). O alegere onestă și descriptivă – deși, vă mărturisesc că eu nu încerc să ghicesc din coperte despre ce este vorba în cartea respectivă, ci o ”analizez” abia după ce am terminat lectura ei.
Alunecând în subiect, cartea urmărește naratorul și personajul principal, Binx Billing, un tânăr de aproape 30 de ani (îi va împlini până la sfârșitul cărții), broker destul de bine cotat, cu o situație financiară foarte bună, fost soldat în războiul din Coreea, necăsătorit (dar cu aventuri de tot soiul, cu precădere cu secretarele sale), fără studii superioare (nu și le-a finalizat), mare cinefil. În principal, Binx însuși afirmă în repetate rânduri că nu are de ce să se plângă, o duce bine într-un cartier din New Orleans, Gentilly. Totuși, nu este prea fericit de viața sa rutinată tocmai pentru că nu simte că are un scop în viață.
Întreg romanul acoperă o săptămână din viața acestui tânăr, făcând ocoluri mari prin trecut, prezent și un oarecare viitor prin gândurile personajului principal. Săptămâna se dilată și face loc amintirilor din copilărie – orfan de tată, căci acesta moare în cel de-al Doilea Război Mondial; cu o relație distantă cu mama sa, care îl lasă în grija mătușii lui, Emily, pentru ca ea să meargă să lucreze ca asistentă medicală într-un alt oraș și, mai târziu, pentru a se recăsători și a avea alți copii (șase la număr) -, pentru ca mai apoi să ne învăluie în starea actuală de lehamite, să ne dezvăluie relația cu totul specială pe care o are cu mătușa sa, cu verișoara vitregă, Kate (25 de ani, răsfățată și constant deprimată), sau cu Howard, un prieten care-i salvase viața în război.
Pe legea mea, e la fel ca fetele alea din filme, care nu vor să aibă de-a face cu tine pînă ce nu le demonstrezi că ești un tip cumsecade și altruist, iubitor de copii și de cîini.
Constant, ești pus față în față cu afirmațiile și acțiunile personajului care sunt diferite în cele mai multe cazuri. Un narator atât de puțin credibil nu am mai avut ocazia să întâlnesc de prea mult timp. De exemplu, Binx spune, undeva la începutul volumului, că lui îi place singurătatea, adoră să fie solitar și lăsat în pace să-și vadă de viața lui. Totuși, călătorește cu mijloacele de transport în comun în defavoarea mașinii personale (deci dorește compania oamenilor), se angajează în relații amoroase (de scurtă durată, e drept) cu secretarele sale, merge la cinema singur, dar conversează ore întregi cu personalul de acolo sub pretextul subiectivizării acțiunii sale.
Sau ne tot aruncă în ochi cu experiența lui de război, dar niciodată nu se comportă de parcă aceasta l-ar fi marcat în mod real (cine știe, poate că toate cicatricile au fost vindecate în cei opt ani trecuți).
Sau afirmă că îi place viața lui așa cum este, dar pornește, încă de la primele pagini, într-o căutare a ”morilor de vânt” – nu știe ce caută, dar speră ca ceea ce caută să-i confere un scop, să-i ofere o identitate.
Dar așa plăcut cum este, vechiul meu loc și-a pierdut tot farmecul (locurile se banalizează prin folosire repetată) și când mă trezesc, mă trezesc prins în strînsoarea cotidianului. Cotidianul e adevăratul inamic. Nici un fel de căutare nu mai e posibilă. (…) O singură dată în viață am reușit să mă smulg din strînsoarea cotidianului: când m-am pomenit plin de sânge într-un șanț.
Mirajul fericirii surprinde problemele cu care se confruntă un Sud american în decădere, istoria unei familii numeroase în care conflictele de opinie, implicit cele între generații, ies la iveală (mătușa Emily, de exemplu, în vârstă de 65 de ani, este reprezentanta conservatorismului, ”milităroasă” fizic și conceptual, cea care vrea să pună lucrurile pe un făgaș ”normal” – îndrumându-l pe Binx spre alegerea unei meserii ”serioase”, de medic, și alegând pentru fiica ei vitregă un soț pe măsură), și, nu în ultimul rând, pictând imaginea colorată a carnavalului Mardi Gras (care coincide cu ”eliberarea” lui Binx și a lui Kate și cu decizia lor subită de a se căsători).
O săptămână din viața lui Binx este extrem de plină. Cu o privire din avion, vă voi spune că are timp să se (forțeze să se) îndrăgostească de noua lui secretară, Sharon, să aibă o relație de foarte scurtă durată cu ea (deși nu consumă sexual relația, se va despărți de ea la sfârșitul săptămânii); să meargă de câteva ori la film; să-și viziteze cei șase frați (unul dintre ei, Lonnie, este un copil handicapat, țintuit în scaunul cu rotile, și bolnav de cancer; împărtășește pasiunea pentru filme cu Binx) și mama (cu care, evident, are conversații semi-criptice, legate de sensul vieții); verișoara lui vitregă are o tentativă de suicid (un pic cioranian, tânăra se confesează lui Binx, spunând că nu poate trăi fără iminența morții), ia pastile antidepresive, mergând, majoritatea timpului, pe decizii de moment; tânărul nostru are vreme de conversații profunde și cu mătușa lui, Emily, și chiar merge la o convenție în Chicago în timpul Mardi Gras, de la care se întoarce subit, somat de mătușă. Multe, multe întâmplări. Care culminează, în epilog, cu căsătoria cu Kate, într-un pseudo happy end – nu, niciunul dintre ei nu este fericit, dar au cedat presiunilor și au făcut ceea ce era de așteptat (Binx chiar se înscrie la Facultatea de Medicină).
Banii constituie o bună contrapondere a frumuseții. Frumusețea, doar căutarea frumuseții, e doar un dezmăț. Acum zece ani umblam după frumusețe și nici nu-mi păsa de bani. (…) Acum urmăresc banul și în ansamblu, mă simt mai bine.
Cartea este scrisă pe filonul existențialist – mi-a adus aminte de Străinul lui Camus și de scrierile lui Soren Kierkegaard (de altfel, motto-ul de deschidere a volumului îl citează) – de care se pare că Walker Percy a fost influențat din ce în ce mai mult în cărțile sale (Mirajului fericirii i-au urmat alte 5 bestseller-uri, ceva mai ”întunecate” în viziune).
Căutarea sinelui este, de fapt, marea temă explorată aici. De aceea, dacă nu sunteți pasionați de acest tip de scriere, cu divagații, cu momente și tentative discursive filosofice, atunci nu vă recomand Mirajul fericirii.
Închei impresiile mele despre această carte spunându-vă (din perspectiva unei cinefile înrăite) că este tare greu să digeri pasajele (numeroase) în care personajul principal aseamănă oameni, întâmplări, situații de viață ș.a. cu filme și personaje din filme. Nu de alta, dar, pentru a prinde cu adevărat sensul fiecărei remarci legate de un X care semăna cu un Y atunci când mergea călare spre El Dorado, ar trebui să pui pauză lecturii și să mergi la film, să vezi exact despre ce este vorba. Sunt convinsă însă că, cei care aveau aproximativ aceeași vârstă ca naratorul nostru în 1961 aveau o plăcere nedescrisă de a citi astfel de fragmente. Eu, din păcate, nu am avut cultura cinematografică de care era nevoie pentru un asemenea tur de forță (da, cartea este împânzită de referințe cinefile).
(P) Articol susținut de Belle Vie – Lettres, Cafe, Boutique. Dacă doriți un loc liniștit de citit, o atmosferă faină și multe cărți frumoase, vă recomandăm cafeneaua literară Belle Vie (Facebook aici).
