De la Colț Alb al lui Jack London la Fram, ursul polar al lui Cezar Petrescu, de la Zdreanță al lui Tudor Arghezi la gâscanul Martin al Selmei Lagerlöf, scriitorii au întreținut de-a lungul timpului relații auctoriale dintre cele mai diverse cu lumea necuvântătoarelor. Limita dintre lumea umană și cea animală este deseori prea fină pentru a mai putea fi respectată, iar comportamentele se hibridizează creând personaje literare distincte. Am pornit această rubrică de la întrebările Cum arată universul domestic al scriitorilor, ce animale populează zi de zi bibliotecile lor, ce tipuri de tabieturi scriitoricești dezvoltă împreună? Ce împrumută și cum se influențează reciproc. Cartea „Aventurile necuvântătoarelor în lumea lui Mihók Tamás” nu a fost scrisă, iar în prezent Zenobia Zgârienori, pisicuța aruncată și preluată de Mihók de la salvator, are toate șansele să devină o felină frumoasă și cu zile multe. Să-l însoțim pe scriitor în aventurile care au început de mic copil și continuă!

Mihók Tamás: „Toți maidanezii orașului fac parte dintr-o rețea de mafie canină”

Cu două chestiuni obișnuiau să mă tachineze prietenii din copilărie: că nu mănânc carne și că mi-e frică de câini. M-am dezis de cele două mofturi abia prin clasa a 5-a. Însă, până atunci, această canofobie mi-a făcut zile fripte.

Pe traseul de rutină spre școală alegeam să merg pe șosea, ca să nu trebuiască să îndur lătratul boturilor umede de sub porțile caselor. Ezitările mele proveneau dintr-o întâmplare – culmea, documentată – când, într-o curte, am fost lăsat nesupravegheat câteva secunde și câinele unor prieteni de familie m-a luat la țintă, vrând să mă trântească pe gazon (constat acum din fotografie că am pornit cu un real handicap în ce privește categoria de greutate, pesemne c-a trișat).

copilul Mihók înfruntând pericolul patruped

Serile, înainte să adorm, îmi proiectam fel de fel de bizarerii, cum că toți maidanezii orașului fac parte dintr-o rețea de mafie canină, că noaptea se adună în centru să sfâșie copiii care nu ascultă de părinți. Și, culmea, nu ai mei mi-au inculcat aceste idei, ci propriu-mi creier ce încă de pe atunci fabula după bunul său plac. Dar, deus ex machina: s-a născut fratele meu și, după ce a început să discearnă binele de rău, am simțit că a sosit momentul oportun să mă dau to the dark side și să fraternizez cu câinii pentru a câștiga, vezi doamne, un plus de admirație din partea lui Eduard. Și iată că după niște ani – din care urmează să-mi activez flashuri – nu doar că mâncam carne, dar le dădeam și dulăilor de pe Vlahuță, de teamă să nu mă certe mama, că s-a trezit degeaba dis-de-dimineață să-mi pună sandvișuri.

*

De-abia împlinisem 5 ani când ai mei au schimbat apartamentul de bloc pe casa dărăpănată în care a locuit familia unuia dintre cei mai mari poeți maghiari pe care i-a avut Oradea. Având o curte mare la dispoziție, animalele de casă n-au întârziat să apară. Primul a fost Jane, o tekeliță cu blană maro, catifelată. Tata a adus-o acasă în buzunarul interior al gecii de blugi, de-acolo îi sclipeau ochii larg deschiși, curioși. Jane a fost love at first sight deturnată, mai târziu, către colaborări aproape telepatice, așa cum se poate vedea mai jos.

„Cristi, bă, Cristi” avant la lettre

Din nefericire, Jane a murit în timpul fătării. Și ca suferința mea să nu se întindă pe plaiuri cosmice, tata mi-a adus numaidecât un alt tekel, de această dată negru, cât un ghem. În acea vreme mă jucam mult pe super nintendo și pentru că l-am găsit pe noul puiuț evadat din cușcă, l-am botezat Herku. Căci, da, charisma personajului mitologic din jocul video consta în sfărâmarea coloanelor antice cu pumnul, sub privirile încruntate ale centaurilor. Aceasta înseamnă pentru mine mitul lui Herkule: să mă-ntreb cum reușit omu’ (așa îl strigau prietenii mei) să doboare cu lăbuțele fragile ditai bolțarul BCA cu care i-am blocat ieșirea.

Mi-era foarte drag, motiv pentru care, la fiecare mic incident, îmi defulam emoțiile în poeme naive și terne, scrise în limba maghiară. Las și o mostră, dacă tot am găsit caietul cu pricina:

Totul e bine când se termină cu bine

Herku deseori e neastâmpărat,
Din cușcă se strecoară într-un mod ciudat,
Când poarta se deschide, o zbughește-n stradă.
Tocmai așa s-a întâmplat odată,
Într-o zi când a țâșnit afară,
Mama nu l-a zărit de după poartă.
Atunci el mult s-a necăjit
Și-a plecat la hoinărit.
Toată ziua l-am căutat prin cartier,
„Herku! Herku!”, dar nu mi-a răspuns defel,
Dumnezeu știe unde s-o fi ascuns?
Dar mai târziu, mai pe la apus,
Ghiciți ce motiv de bucurie am avut.
L-am găsit pe Herku sub nuc,
De bucurie m-am tăvălit cu el pe jos:
S-a-ntors ghidat de miros.

(datat: septembrie 2001, pe când aveam 10 ani)

De-a lungul timpului, s-au succedat în curtea alor mei trei tekeli negri cu același nume, o veritabilă „Dinastie a Herkulinilor”, cum obișnuim să le spunem. Apoi, tot din nintendo m-am inspirat când mi-am botezat broasca țestoasă de Florida Leonardo din Turtles, acolo unde personajele principale poartă nume de pictori renascentiști. Și, tot pe-atunci, când am primit un cuplu de papagali, eram pregătit să le fac o ofertă onomastică din Mortal Kombat, but, damn!, tocmai venise în vizită un unchi care i-a zis mamei: „cât se mai giugiulesc, întocmai ca Romeo și Julieta!”, și am fost nevoit să accept sacrilegiul. Dar și sărmanele păsări cu numele predestinat-tragice: din ziua când a murit el, ea a refuzat să mai mănânce. Dar apogeul tragi-comic din spațiul meu domestic a avut loc în seara zilei în care am cumpărat doi peștișori. Le-oi fi pus prea multă apă în acvariu, nu-mi amintesc, dar a doua zi i-am găsit pe gresie, inerți. Și nu oricum, cel de unu și jumătate de ori mai mare l-a înghițit pe ăl’ mic, căruia i-a rămas afară doar coada. „L-a mâncat și o fi avut mustrări de conștiință”, a interpretat mama suicidul.

Apoi, prin clasele a 7-a și a 8-a, mă confruntam cu un fel de mizantropism care mă făcea să par arogant, iar Herku s-a dovedit a fi, folosind o vocabulă naumiană, fihința potrivită pentru depășirea momentului.

Am avut și alți patrupezi, o birmaneză cu păr bufant, Müsli (Cereală) – hamsterul, Prézli (Pesmet), Jeghi și Hoaver – porcușorii de guineea, precum și arici rătăciți prin zmeuriș. Am prins odată un pui de rândunică ce agoniza pe trotuar, dar nu l-am putut salva și, de supărare, l-am îngropat în grădină, chiar sub hamac, onorându-l cu un simulacru de ritual de înmormântare.

Un Herk am și astăzi, dar între timp m-am mutat de-acasă și rar apuc să-l vizitez. Mizez pe faptul că poemul [herk] din volumul meu intitulat cuticular, apărut anul ăsta la Casa de editură Max Blecher, ne-a fundamentat pe veci prietenia:

se uită la mine
și face tyop se uită

încă o dată tyop și
tot așa tyop tyop

ne va-nghiți pe toți
ca pe niște granule divine

(vom fi înghițiți ca niște
granule divine)

limba lui se va încolăci
în jurul stâlpilor

și-un mic pescar din el
va învârti mulineta

și noi toți cultivatorii
de eucalipt ne vom tăvăli

în cutele de salivă în bruma
de bacterii uite-așa

tyop tyop

Așadar, atenție, câine apocaliptic!

Herkuliț codindu-se

Odată mutat cu prietena mea, ne-am gândit să adoptăm o pisică, să începem și noi de undeva bukowskiada. În câteva zile, am și dat pe Facebook peste o postare partajată de o prietenă, în descrierea căreia, sub poza cu fihința ce se holba inocent în umbra unui capac de obiectiv de 52 mm, stăteau scrise, dau copy paste, următoarele: Cineva a aruncat o pisicuță într-un coș de gunoi între două shaorme. Am auzit cum a țipat, am adus-o acasă, este spălată și dorește un stăpân iubitor. E foarte mică, eu momentan nu pot avea grijă de ea în mod corespunzător. Am tresărit de pe canapea și am sunat. Ea era!

Ne-am fâstâcit mult însă când, odată ajunsă acasă într-un coșuleț roșu cu buline albe, a trebuit să o strigăm cumva. Am oscilat între Behm (derivat din Behemoth din Maestrul și Margareta) și Ceșa (Cheshire din Alice în Țara Minunilor). O vreme, prietena mea a strigat-o Keira, dar fără sorți de izbândă, până într-o zi când, stând prin oraș la o terasă, mi-am vărsat din greșeală berea. În fracțiunea aia de secundă mi s-a activat un pasaj din romanul Zenobia al lui Gellu Naum, și-am zis, cu gândul la pisică: „Aș fi vrut să fiu cu Zenobia, să dau vina pe ea, să spun că numai din cauza ei…”, și-atunci, evrika! Zenobia. Zenobia Zgârienori.

Z.Z. is ZZZ-ing

S-a întâmplat ca în timpul scrierii acestui articol să mă aflu la Salonul de carte R&R și să-mi facă cu ochiul, de pe coperta unei enciclopedii cu animale, o iguană purtându-și pe corn puiul. Mda, în ziua-n care toți prietenii (sau toți neuronii) mă vor părăsi, îmi voi lua un animal exotic, poate un furnicar à la Dalí, dar de dimensiuni mai mici, dacă e să rămân în Oradea, căci, potrivit spuselor poetului maghiar Ady Endre, orașul meu de baștină e Parisul de pe pârâul Peța. Și unde mai pui că Salonul de carte R&R e pet friendly…

Credit foto: arhiva autorului


Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv și traducător literar. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Oradea. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. În prezent, este doctorand la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș. A publicat eseuri și poezii în majoritatea revistelor literare din țară (Familia, Vatra, Poesis internațional, Echinox, Tribuna, Steaua, România literară etc.). Colaborează constant cu revistele Várad și Szőrös Kő. Autor a patru volume de poezii: Șantier în rai (Tracus Arte, 2013), winrar de tot (Tracus Arte, 2015), cuticular (Casa de editură Max Blecher, 2017) și cuticulum vitae (Syllabux, 2017) – ultimul în limba maghiară. Câștigător al premiului De-aș avea… (2014) / Familia și al premiului Kinde Annamária (2017) / Várad. Redactor al revistei literare „Poesis International”, redactor-șef al revistei filologilor orădeni „orașul 2d”, admin. al platformei literare „Qpoem”. A tradus în limba maghiară cărțile: Constantin Virgil Bănescu – „Zidul de mătase”, Radu Vancu – „4 A.M. Cantosuri domestice” și „A kétezres nemzedék”, iar în limba română volumul de poeme „Când te strici”, de Krusovszky Dénes (Ed. Charmides).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *