Miau, eu sunt Xenu. Nu chiar Xenu, extraterestrul nebun, stăpânul Universului din scientologie (aș vrea eu niște adepți cu bani și cu priviri mieroase de Tom Cruise), dar de acolo mi se trage numele. Cică aș avea față de extraterestru și n-aș fi chiar cu toate mustățile pe cap. E doar o părere. Oamenii greșesc mereu. M-ați văzut pe pagina de Facebook a bookaholicilor sau pe pagina personală de star, împreună cu prietenul meu mai frumos, dar mai prostuț încet, Farsi. Am fost rugat cu o conservă de ton să zgârii ceva despre cartea Pisica Pierdută. De ce eu? Pentru că, hmmm, mă identific prea bine cu subiectul. Și eu, ca Tibby, motanul din carte, am fugit de-acasă și cei doi sclavi care mă mângâie pe burtă și-mi schimbă litiera au recurs la gesturi necugetate și au luat-o razna complet. E normal, cum să nu mă adore? Și pentru că sclava care a ilustrat cartea, doamna Wendy MacNaughton, vine la conferința aia faină, The Power of Storytelling. Sper că va vorbi despre pisici, cel mai inspirațional și superb subiect din lume și de pe Internet.

Tibby a fugit de-acasă după ce sclava lui a făcut un accident aviatic. Eu am fugit de-acasă cu câteva zile ca sclavii mei să dezerteze în vacanță în Cuba. Spre deosebire de Tibby, care s-a întors fericit după cinci săptămâni, eu m-am întors după trei zile. La fel de fericit, mâncat, relaxat, cu o privire pierdută în zare și cu un dor de ducă trezit la viață. Adică asta:

xenuisback

Sunt cel mai splendid, nu? 

Ce-au făcut sclavii în cele trei zile și jumătate? Au umplut cartierul de afișe, au escaladat poduri, balcoane, acoperișuri, au bătut străzile cu prietenii lor mai nebuni ca ei strigând Xeeeenuuu, Xenuuu (îi auzeam, firește. Mă durea sub coadă), au intrat la oameni în case, au dat telefoane peste telefoane, sclava s-a reapucat de fumat compulsiv, sclavul era să-și rupă un picior sărind un gard, au plâns când un vecin le-a spus că a văzut o pisică cu semnalmentele mele probabil omorâtă de un câine (era doar să nu-i mai audă strigând Xeeeenuu, Xeeeenuuu sub geam). Au dat-o și pe tehnologie, defect profesional: Google Ads targetate pe străzile din jur pe toți termenii posibili cu pisică, pierdut, motan, mâncare, mi-au făcut pagină de Facebook, au scris la ONG-urile cu animale. Delir. După ce m-am întors, au vrut să-mi pună GPS, poate mai plec. Și-i tot auzeam smiorcăindu-se: dar de ce a plecat, dar unde a fost, dar unde am greșit, dar unde a stat el, dar ce-a mâncat de nu-i e foame?

Screen Shot 2015-10-06 at 08.55.22

Întrebările astea și le-a pus și Caroline Paul, autoarea cărții Lost Cat și sclava lui Tibby și a lui Fibby, când Tibby și-a pus coada la spinare și a plecat de acasă. Și, mai ales, când i-a făcut infinitul favor să se întoarcă. Poate nu știți, dar sclavii de pisici o iau razna ușor. E ca un nor de blană care li se pune pe creier. Zice și Caroline în carte. Zice și Wendy, iubita lui Caroline, care se transformă treptat (evident) într-o mare iubitoare de pisici și e cea care semnează ilustrațiile de-a dreptul foarte simpatice din carte (hey, sclavi, vreau și eu să fiu desenat! Și aș vrea și-o carte despre mine, dacă se poa’).

Caroline, secondată de Wendy, a făcut tot posibilul detectivistic uman să afle ce-a făcut Tibby în delegație, cu cine s-a întâlnit și mirosit, pe unde a tors și ce-a mâncat. O mică obsesie de-a dreptul. Fetele i-au pus GPS lui Tibby, s-au uitat pe hărți, au suprapus trasee, și-au bănuit vecinii de gânduri necurate privind furtul de pisici (clasic), au discutat cu psihologi de pisici, detectivi de pisici și alte persoane ce ar putea avea pretenția, complet falsă, de altfel, că ar înțelege ce e în capul unei mâțe. Breaking news, oameni, nu sunteți capabili de asta.

Screen Shot 2015-10-06 at 08.56.21

Ce mi-a plăcut mie la cartea asta (pe lângă faptul că pot să dorm pe ea și să-mi ascut ghearele de copertă) e că e scrisă într-un limbaj foarte simpatic, cu care iubitorii noștri (adică de pisici) fac click mai repede decât mă ridic eu din pat când aud zgomot de conservă deschisă. Instant adică. E clar – Caroline știe să povestească minunat și Wendy desenează extraordinar. E o poveste sinceră și expresivă, spusă simplu și direct, cu umor (până și eu am râs. Eu râd rar. Eventual rânjesc un pic) și cu multă autoironie (măcar asta am văzut la sclavi în general – știu să facă mișto de ei înșiși și de norul de blană care li se pune pe ochi când vorbesc cu și despre noi, zeii).

Așa că vă foarte recomand  să puneți gheruțele pe această carte (uite-o aici) și s-o ascultați pe Wendy la The Power of Storytelling, motivul pentru care sclava mă va lăsa două zile singur acasă, doar cu frati-miu cel bleg. Miau!

Dacă vreți să le cunoașteți pe ambele doamne sclave, Caroline și Wendy, și să discutați cu ele despre infinita iubire pentru pisici și povești, vă invit la un brunch cu ele, duminică, 11 octombrie, la 10:30 dimineața, la Verona. Sper să aibă și conserve cu ton!

Screen Shot 2015-10-06 at 08.57.07

 

Xenu Pisicult

Motan nebun, îmi place să dorm pe cărți, să-mi mai ascut ghearele în ele și să miaun ce mi-a plăcut din vastele mele cunoștințe despre literatură, artă, filosofie, lume, viață, univers.


Un comentariu
  1. AvatarIulia

    Dragă Pisi, ia aminte că “splendid” exprimă, prin sensul lui, oricum superlativul. Nu există mai superlativ decât superlativul, dar un Pisicult este mai cult și mai infatuat decât orice pisică anostă, nu? 🙂

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *