Bookaholic

Chiar dacă o să spuneţi că exagerez, eu vă voi spune că am totuşi dreptate. Şi vă provoc la întrebarea: de ce nu se mai publică poezie mult şi în format mic? Cărţi mici cu poeţi din toată lumea, aşa cum se întâmpla pe vremuri cu Cele mai frumoase poezii, colecţia editurii Tineretului –  vremuri cu amintiri cam triste altfel.

Mie îmi este pur şi simplu dor de acele cărţi de poezie: mici, cât palma, care îţi dădeau senzaţia că în 10 minute ai mai cunoscut un poet. Fals, bineînţeles, dar te făcea să te apropii de ele, să citeşti dintr-una 3 pagini şi din alta 5 strofe, în acele pauze agitate de nehotărâre când nimic nu te face să stai pe loc.

Atunci am citit cea mai multă poezie – nu aş putea spune dacă era tradusă bine sau prost, nu aş putea să vă mai spun numele poeţilor citiţi, cu atât mai putin numărul cărţilor. Dar cum mai găseam una, o luam, citeam ceva din ea (mai mult sau mai puţin) aşa cum faci cu un gen de prăjitură care ţi-a plăcut: ţi-l iei să-l guşti pe unde îl mai vezi.

Erau un fel de madlena a mea, bucăţica de ciocolată la îndemână. Am reţinut metafore, ritmi, un soi de discurs care însemna pentru mine poezia modernă la vremea aia (14-16 ani). Ştiam că nu e suficient şi mai ştiam că ăsta e începutul. Unde mai pui că se dădeau cel mai ieftin la tarabele cu mileuri, bormaşini, holşuruburi – erau cele mai mici 🙂

Mi-am adus aminte de cărticelele astea şi acum frumos aranjate acasă la ai mei pe raft. Pentru că în ultima vreme, ca mai tot timpul, iar am auzit discuţii despre “poezia care nu se vinde”, dar, completez eu, “nici nu se publică”, de “poezia care nu se mai citeşte”, de parcă poezia stă aşa pe toate drumurile şi nimeni nu vrea să se apropie de ea. Cazul recent, Iv cel Naiv, demontează multe dintre aceste subiecte şi prejudecăţi, dar ştiu ce o să spuneţi – e poezie populară, nu vorbim despre asta.

Bun, trecem la alt caz. Înainte de vacanţa de Crăciun (când mi-am revăzut colecţia de minipoezie la ei mei, acasă, pe acelaşi raft), am trecut prin Cafeneaua critică în Club A, unde citea Florin Iaru. M-am transportat instant în anii de facultate şi am constatat că atunci, ca şi acum dacă vrei să cumperi o carte de poezie de Florin Iaru nu găseşti. E valabil la mai mulţi dintre poeţii optzecişti, noroc că nouăzeciştii sunt Marfă reîncărcată – iar succesul republicării volumului lor colectiv demontează, din nou, multe prejudecăţi.

Acum o să-mi spuneţi, referitor la optzecişti, că totuşi s-a reeditat Cinci. Foarte frumos, mă bucur, dar nu e de ajuns! Şi, de fapt, nici la nouăzecişti nu e cu totul de ajuns – ce facem cu cei din Tablou de familie, şi poeziile lor trebuie republicate. În continuare multă poezie nu se publică nici de la noi, nici de la alţii. Şi îmi permit să spun că într-o colecţie apetisantă, înspre carte de buzunar, ar sparge nişte bariere, am percuta, s-ar citi, cumpăra.

Încă un exemplu: am căutat să citesc Transtromer – am mai explicat, nu neapărat ca să bifez un laureat de Nobel, ci din curiozitate, nu ştiam nimic despre el. Din orice listă de poeţi nominalizaţi la un mare premiu, cel mult recunosc 1 nume sau 2, situaţie care se schimbă radical în cazul prozatorilor: de cei mai mulţi dintre ei am auzit, le-am văzut cărţi în română sau nu, am dat peste un articol etc.

În cazul lui Transtromer, cărţile lui au fost publicate acum ceva timp la Polirom, însă am primit sfatul prietenos că, dacă ţin morţis, mai bine să învăţ suedeza, poate le citesc în engleză. Mă rog, acesta e un caz fericit, cartea există, cu siguranţă sunt atâţia alţii de care nu am auzit, nu sunt şi nu vor fi traduşi. Şi da, în ultimii anii nu am citit mai deloc poezie, numai proză, pentru că oricum cel mai mult se vorbea despre asta, foarte rar am auzit: ia cartea asta de poezie, e foarte mişto! Asta e, am nevoie de un context mai îmbietor.

Mai exact, anul trecut am auzit despre 3 cărţi de poezie că merită: Orice, Sorin Gherguţ (de la Cristina); Instituţia moartă a poştei, de Ionuţ Chiva (de la Alina şi Terorista); Rezervaţia, de Cristina Ispas (de la Alina). Nu e cam puţin? Însă nu militez acum ca toată lumea să înceapă tam nesam să citească poezie contemporană pe rupte. Chiar nu! Ceea ce lispeşte e contextul unei apropierei – o colecţie constantă de poezie universală (şi de la noi, şi de la ei) modernă şi contemporană, că de lirica latină şi Omar Kayam nu cred că mai are nimeni chef.

Pe Sandburg nu-mi amintesc să-l fi citit

Am ajuns aici şi, de fapt, ideea s-a conturat după ce am citit un comentariu primit la un concurs organizat împreună cu editura Polirom: premiul fiind 3 cărţi din colecţia Top 10+, iar întrebarea legată de ce titluri clasice ar mai fi de republicat în colecţia respectivă. Comentariul, care a fost şi premiat, vorbea despre aceleaşi lucruri şi îl reiau mai jos:

din moment ce colecția Top 10+ este – și ce bine că este!- un fel de Livre de poche, carte în format mic la preț accesibil, mi s-ar părea o idee bună să acorde atenție și marii poezii universale. văd tot mai rar publicată (reeditată, acolo unde vorbim de traduceri deja existente) poezie, și zău că e păcat. pentru o și mai bună ilustrare a ideii de popularizare, s-ar putea reactualiza modelul unor ediții mai vechi de genul ”antologia poeziei italiene, sud-americane, spaniole, etc” (Anca M., câştigătoarea concursului nostru)

Aşa deci, am zis! Nu e doar în capul meu! Apoi am mers acasă, am dat cu ochii de poeţii mei vechi, despre care, ca despre bunici dispăruţi, nu mai ţii minte mare lucru, decât că ţi-au arătat ceva la vremea lor. Şi de atunci mă întreb: de ce nu se publică poezie naţională, internaţională în formatul ăsta prietenos, să dăm la public poezie în doze mici, dar frecvente şi să-l facem un sigur degustător (ca să nu zic din prima consumator). Chiar aşa, de ce? Voi ce ziceţi?

P.S. Poate aceste fotografii din colecţia Cele mai frumoase poezii, greu găsite pe net, nu sunt cele mai reprezentative pentru poezie universală modernă. Dar va urma o fotografie şi cu raftul de la ai mei, că m-am luat cu Crăciunul şi am uitat 😉