Attila Bartis la Tasuleasa 1

Nu știu alții  pe unde se duc vara, dar cum eu nu mai fusesem niciodată la Bistrița și cu-atât mai puțin la Festivalul de Poezie care se ține anual acolo, am plecat la drum din București  într-o dimineață foarte devreme, împreună cu prietenii mei, Anca Fronescu (Languages4Literature), parteneră a festivalului, care locuiește la Amsterdam, dar promovează cultura română în toată lumea, și Dan Pleșa, scenarist, scriitor și poet, ținând nordul către…poezie.

         Despre festival nu știam multe lucruri, doar că a ajuns la ediția a V-a, că în fiecare vară se adună acolo cei mai buni poeți, ca să vorbească despre arta lor și despre poezie, un gen dificil, devenit oarecum de nișă, care-și are din ce în ce mai puțini adepți și e considerat, în general, a aparține mai mult primei tinereți literare, urmând ca pe măsură ce se maturizează un scriitor să migreze înspre alte genuri, rari fiind aceia care rămân numai poeți de-a lungul întregului lor parcurs literar.

Și mai știam că oamenii care se ocupă de festival, “responsabilii de proiect”, cum sunt ei trecuți în broșura festivalului, sunt Dan Coman, Marin Mălaicu-Hondrari, Ana Dragu și Domnica Drumea, pe care îi apreciam de multă vreme, pentru poeziile și pentru toate proiectele lor, și pe care doream să-i cunosc. Pe lista “vinovaților” pentru un festival atât de frumos, celor cinci li se alătură Gavril Țărmure, directorul festivalului, care prezidează desfășurările de forțe cu aplomb și umor, în calitatea sa de gazdă perfectă. În plus, moderatorul ediției era Radu Vancu, alt poet pe care îl admir, iar prozatorul invitat al festivalului (pentru că, într-un gest de deferență față de proză, rivala mai puternică, deși nu mai importantă, a poeziei, poeții de la Bistrița dau cuvântul, în fiecare an, și câte unui prozator) Attila Bartis, unul dintre cei mai apreciați scriitori maghiari contemporani.

Attila Bartis la Tasuleasa 2

         Plecam deci la drum cu un soi de nerăbdare și curiozitate de a vedea cum se desfășoară un astfel de festival, atât de atipic în lumea literară românească, care nu are tradiția lecturilor publice, mai ales în materie de poezie, dar și cu sentimentul că ce aveam să trăiesc acolo, prin intermediul unei băi de poezie, vea să fie o experiență foarte specială. Pe drum, m-am tot jucat în gând cu o întrebare: “Cine mai citește poezie în ziua de azi?” Tot încercând să găsesc un răspuns veridic, mi-am dat seama că nici nu are importanță dacă există sau nu un public anume pentru poezia contemporană, atâta vreme cât există niște oameni, fie ei doar un mănunchi, care reușesc, prin pasiune și prin încrederea în faptul că au ceva de transmis, să mențină un astfel de eveniment, într-un oraș puțin cunoscut și unde nu e chiar ușor de ajuns.

         Dar ce cuprinde Festivalul de la Bistrița? Lecturi de poezie, lansări de carte, recitaluri de muzică tradițională și de muzică de cameră, dansuri tradiționale, dialoguri cu poeții și prozatorii și, mai ales, discuțiile dopo festival, poate cele mai spumoase și mai edificatoare pentru ce înseamnă poezia ca mod de viață în cercul restrâns al poeților și al artei lor.

        Discuțiile literare la care iei parte după lecturile de peste zi sunt poate cel mai bun prilej de a-i observa pe poeți în mediul lor, de a vedea cum se raportează ei la evanescența actului creator în poezie și de a constata, cu bucurie, că în majoritatea cazurilor, nu există rivalități sau orgolii între ei, ci o înțelegere matură , elegantă și reciprocă a stilului fiecăruia, precum și o prietenie veche între mulți dintre ei. Pentru mine, una dintre cele mai interesante astfel de discuții a fost cea din prima seară, cu Marin Mălaicu-Hondrari, un poet și un scriitor ajuns la maturitatea actului său artistic, care mă impresionează de fiecare dată când îl ascult vorbind despre poezie și creație prin umilința și extraordinarul bun-simț cu care se raportează la scris, artă pe care o practică într-o zbatere continuă, ceea ce dă textelor sale veridicitate și autenticitate.

         Discuția pe care am avut-o cu Marin s-a legat în special de poziția scriitorului în agora literară și de lipsa de vizibilitate a multora dintre poeți sau scriitori, care de multe ori nu reușesc să ajungă la public, dintr-o proastă organizare sau înțelegere a demersului comercial al actului lor, pentru că în fond, orice carte, oricât de bună ar fi ea, în afara cazurilor în care este piratată sau împrumutată, trebuie să fie vândutăpentru a fi citită. Problema este că scriitorii români nu știu să se facă vizibili și nu consideră un gest demn de natura artei lor faptul de a se arăta publicului, de a “se vinde” și de a se face astfel cunoscuți. Acest lucru este valabil mai ales pentru scriitorii care jonglează cu mai multe genuri, poezie, proză și eseu, care nu sunt diferențiați pe genuri în colecțiile editurilor care îi publică sau în percepția largă a publicului. Pe de altă parte, editurile nu au nici priceperea, nici mijloacele și nici disponibilitatea de a promova autorii în cadrul colecțiilor de literatură română contemporană pe care le dețin, care la rândul lor ocupă un spațiu mic în cadrul cuantumului de cărți publicate anual, pe o piață care aflată în scădere de mai mulți ani.

        La prima vedere, festivalul de la Bistrița e un festival de provincie, într-un oraș cu un alt ritm, molcom, unde lucrurile curg lesne și firesc. Nimic mai fals, după cum se va vedea.

Tasuleasa

Ziua 1, joi 18 iulie 2013

 

         Prima zi a festivalului a început pentru mine cu descoperirea Sinagogii de la Bistrița, un spațiu neconvenționa cu o aură mistică și o acustică specială, transformat din locaș de cult sacru în loc profan al muzelor, spațiu care-și reconvertește sacralitatea păstrându-i latura spirituală, într-un gest metaforic reprezentativ pentrul rolul artelor contemporane. Construită în 1856, clădirea a căzut în paragină după cel de-Al Doilea Război Mondial, odată cu deportarea evreilor în 1944 și după valul masiv de emigrări din perioada regimului comunist. Ulterior, a fost refăcută cu fonduri europene si reinaugurată în 2007, găzduind astăzi evenimentele culturale cele mai importante care se petrec în oraș, printre care se numără și Festivalul anual de film de la Bistrița, Mu:vi.

         Atmosfera din sinagogă, calmă, relaxată, profundă, este perfectă pentru un festival de poezie. Ascultând-i pe poeți citindu-și versurile în liniștea răcoroasă din sinagogă, am avut o senzație de dilatare a timpului, de curgere blândă, propice reîntoarcerii la sine și concentrării asupra ascultării ca metodă de înțelegere și de comunicare din ce în ce mai puțin practicată în iureșul existenței zilnice. Obiceiul lecturilor publice, cu disciplina atenției pe care ți-o impune, nu există în România precum în țări ca Anglia sau Franța, unde a asculta vocea unui autor citindu-și textele e un gest la fel de firesc ca lectura intimă și solitară, cu vocea personală interioară care, de multe ori, denaturează sensul sau ritmul gândite de scriitor.

Mai ales în materie de poezie, care trebuie consumată homepatic și lăsată să gesteze în subconștientul și mai ales în sufletul receptorului, ar fi important ca publicul să aibă contact direct cu autorul și cu felul în care acesta înțelege și simte să-și transmită ideile și emoțiile. În poezie, în materie de simțire și de imagini, nu se poate trișa, nu există păcălelile tehnice pe care proza ți le poate oferi, făcându-ți de multe ori un deserviciu, și-atunci, mai ales pentru un poet bun, care are cu-adevărat ceva de spus, contactul viu cu publicul care poate simți, dincolo de cuvintele citite și auzite, adevărul gândului transmis, devine foarte necesar, ba chiar un gest sanitar și purificator.

         În prima zi, poeții care au citit au fost: Marius Chivu, Ion Mureșan, Adela Greceanu, Mihail Gălățanu, Andrei Bodiu și Vlad Moldovan, considerat liderul generației tinere de poeți. Am asistat la două lansări de carte: “Cartea de iarnă” de Ion Mureșan, ediția a II-a, Editura Charmides, 2013 și “Despre cum iubesc în timp ce mor”, Mihail Gălățanu, Editura Charmides, 2013.

Jan Mysjkin in public

Partea muzicală a zilei a inclus recitalul de muzică tradițională susținut de Ion Pop și Grupul Iza, care mie mi-au mers la suflet. “Hău…hău…cine nu-i mâncat de rău/Cine nu-i mâncat de rele/Nu horea horile mele…” răsuna sinagoga, făcându-mă să mă gândesc, că deși la prima vedere alăturarea poeziei cu muzica populară și-apoi cu cea de cameră, într-o sinagogă, ar putea părea ușor disfuncțională dacă nu forțată, cei care au gândit festivalul în felul acesta au mizat pe autenticul tuturor participanților, care conferă senzația de armonie întregii manifestări, oricât ar fi de eclectice și de originale elementele care o compun.

Seara s-a încheiat cu un recital cameral, cu Matei Ioachimescu la flaut și Marius Popescu la pian. Am ieșit din sinagogă cu trei volume de poezie, “la două zile distanță”, cea mai recentă carte a lui Marin Mălaicu-Hondrari, cu “Păzitoarea” Anei Dragu și cu “Bonobo sau cucerirea spațiului” a lui Ștefan Manasia, toate trei apărute la Editura Charmides.

la Sinagoga 

         Ziua 2, vineri 19 iulie

         A doua zi, lecturile urmau să aibă loc la Tășuleasa Social. Cum, din motive personale, am ratat plecarea la Tășuleasa, cu părerea de rău aferentă, dar și cu multă curiozitate față de ce puteam descoperi la Bistrița, am pornit la o plimbare lungă prin oraș. Și mi-a plăcut foarte mult. Aerul ușor vetust și liniștea de pe străzile din centru, lumina, ca de august, deși eram în mijlocul lui iulie,  graffiti-urile din pasajul de lângă liceul de artă, care rivalizează oricând cu cele de pe strada Pictor Verona sau cu orice Street Delivery, casele vechi de pe Strada Dornei, Ansamblul Sugălete cu arhitectura lui gotică și ogivele cu punți de lemn, Biserica Evanghelică și turnul (în care am urcat în ziua următoare, împreună cu Anca și Dan, într-un lift parfumat, despre care legenda de pe perete spune că nu mai există unul așijderea, de la Moscova la Viena) și Biserica Ortodoxă, “Coroana”, cel mai vechi monument istoric al Bistriței.

         Bistrița mă interesa și pentru că de aici pleacă Jonathan Harker în aventura sa întunecată din “Dracula”, romanul lui Bram Stoker. În centrul orașului am dat peste hotelul “Coroana de Aur”, al cărui aspect mult prea modern m-a făcut să mă întreb dacă ar putea fi unul și același cu cel din roman sau dacă nu cumva, într-o încercare poetică de marketing, a fost construit și numit astfel mult după ce romanul a fost scris. Cert este că are o sală “Jonathan Harker”, unde era în toi un botez, dar pentru că nuntașii petreceau pe ritmuri focoase de meneaito, cu ușile închise, n-am putut intra să-l văd.

         Ce am pierdut, sus la Tășuleasa (pe lângă un concert Ada Milea și o revedere cu Marcel Iureș): lansările cărților “Liber de causis” de Florin Partene, Editura Charmides 2013 și “Ore la Mogoșoaia” (Horas de Mogoșoaia) de Enrique Nogueras, ediție bilingvă, editura Charmides 2013, precum și a cărții lui Ștefan Manasia,”Bonobo sau cucerirea spațiului”, Charmides, 2013; lecturi de Ștefan Manasia, Enrique Nogueras, Constantin Acosmei, Florin Partene, István Kemény și Oana Văsieș, care va deveni sigur o prezență constantă a festivalurilor de poezie; recitalul de muzică tradițională cu Lenuța și Teodora Purja, voce, și Valer Rus, la fluier, caval și tilincă, precum și recitalul cameral cu quartetul de corni Concertino al Filarmonicii din Iași.

         Îmi pare și-acum rău pentru toate evenimentele ratate în a doua zi, dar sper ca la anul să ajung din nou la Bistrița și să mă revanșez pentru absența de la Tășuleasa Social, loc pe care chiar aș fi vrut să-l văd.

Henrik Nilsson 

         Ziua 3, sâmbătă, 20 iulie 2013

Ziua a treia a festivalului ne-a reunit în sinagoga de la Bistrița și a început cu lansarea albumului de fotografii BUMBATA de Cosmin Bumbuț, cu imagini realizate la penitenciarul din Aiud, apărut la Editura Punctum, în 2013, cu o prefață de Attila Bartis. Pe Cosmin și fotografiile sale îi cunosc de mai mulți ani, ba chiar am făcut și un interviu cu Cosmin, odată cu lansarea primului număr din revista Punctum, în 2009, urmând ca anul trecut, când a apăut “Cuba continuă”, cartea scrisă împreună cu Elena Stancu, cei doi să-mi povestească din aventurile lor prin Cuba, în cadrul “Voyage, Voyage”, ai cărui invitați au fost. De aceea, m-am bucurat să-i revăd aici și să aflu de la Elena că își continuă peregrinările, de data asta prin țară, deoarece sosiseră la Bistrița după douăsprezece zile de călătorie în rulotă, care a inclus și un detur la mare. Cumva, mi s-a părut firesc să ajungi la un festival de poezie care se întâmplă la Bistrița după ce ai colindat aproape două saptămâni prin țară, în ideea că te apropii de poezie încetinind ritmul și pregătindu-te ca pentru o mare întâlnire.

lansare Bumbata

         Au urmat lansarea cărții lui Ioan Es. Pop, 1983. marș—2013.xanax,  editura Charmides, 2013 și lecturi de Jan Mysjkin, Gabi Eftimie, Daniel Bănulescu, Henrik Nilsson, Ioan Es. Pop și Vladimir Ðurišić. Dacă Jan Mysjkin mi-a plăcut pentru talentul oratoric cu care și-a citit poemele în flamandă, ca un tribun dezlănțuit pe scenă, iar Daniel Bănulescu mi-a atras atenția prin visceralitatea poeziilor sale, pe Ioan Es. Pop l-am regăsit la fel de melancolico-intens ca în “Ieudul fără ieșire”, iar Henrik Nilsson, cu vagul său aer blond de Liv Ullmann în Persona lui Ingmar Bergman, mi-a indus o transă meditativă citind un long poem în suedeză despre ploaia la Istanbul, a cărui traducere—exemplară—care curgea pe ecranul de pe scenă, îmi intărea senzația de hipnoză.

Dar poate revelația festivalului a fost Vladimir Ðurišić, lăsat să încheie seria lecturilor, după principiul last but not least,  care a citit două poeme, unul în sârbo-croata vorbită în Muntenegru (muntenegreană, pentru a fi politically correct), și unul în engleză, cu cadențe și ritmuri care îi confirmă talentul muzical, el fiind și compozitor și director artistic al festivalului de muzică Espressivo. Deși n-am înțeles mare lucru din primul poem citit de Vladimir, m-am trezit notând cuvintele pe care le recunoșteam, a căror alăturare mi se părea de un comic și o ironie deliberate absolut fermecătoare.

Surprinzător era faptul că numele lui Slavoj Žižek, teribilul filosof și critic cultural sloven, cunoscut pentru excentricitatea sa și teoriile neo-socialiste, revenea foarte des în timpul lecturii, într-o formă sau alta. Ulterior, stând de vorbă cu Vladimir, am aflat că poemul era chiar despre Žižek, pe care autorul îl cunoscuse și cu care purtase o discuție la fel de excentrică precum Žižek însuși, astfel încât poemul vorbea despre Žižek și dragoste, iar primul vers, într-o traducere engleză ad-hoc pe care mi-a împărtășit-o autorul, ar fi: “Žižek fucks kissingerly”.

          Iată ce mi-am notat (într-o transcriere fonetică personală) în timpul lecturii acestui poem cel puțin original: Žižek, juju, zizeeek, jujuuuu, polijeje, latin, polijajeee, mickeyrourkaa, ducadracul(!), freud, money, copacabana, mediterana, Žižek, pizdek (sic!), Pacino, Scarface, Hegel, Brazil, butterfly and dragon, ah y poh, Žižek, diamanti, microfonu, Pantalone, iPod, poetesse, kunstwerka, ja je ja je (ea e? ea e!) cicovima, Batistutta, Žižeka, Stalinu (?), Kusturica, tainam Scorsese.

         Ar mai fi de spus că la întrebarea legată de prezența numelui lui Mickey Rourke în poem, Vladimir mi-a explicat că era vorba despre un joc de cuvinte care pornește de la căpșuni, acelea cu care se joacă Mickey Rourke  în filmul “9 săptămâni și jumătate”, în muntenegreană cuvântul care înseamnă căpșuni desemnând și buricele degetelor. Yummy. Lăsând gluma la o parte, care sper să-mi fie îngăduită și pentru care cred că Vladimir nu s-ar supăra, dat fiind umorul și autoironia considerabile și absolut delicioase cu care a ales să încheie festivalul de poezie, mi-a plăcut mult spiritul său ludic și simțul limbii de care dă dovadă, atât în limba sa maternă cât și în engleză (pentru exemplificare, vă mai dau un singur citat, din al doilea poem, cu inflexiuni de mantră hipnotică: “ladies coming, humming Cummings”)

         Ca în fiecare seară, partea muzicală a fost și ea prezentă, prin recitalul de muzică și dans al trio-ului tradițional din Sîngeorz-Băi, cu Ionică Moldovan la ceteră, Ilie Poleac la contră și Petru Adam la gordună (dacă vă întrebați cum sună contra si gorduna—sau cum arată—vă sfătuiesc să mergeți anul următor la Bistrița și să-i ascultați pe virtuozi la ei acasă) și recitalul cameral al lui Răzvan Suma, la violencel, și Ștefan Horvath, la vioară.

Radu Vancu 

         La final

         În ultima zi a festivalului, toți participanții s-au reunit pentru o ultimă oară pe anul acesta la cafeneaua Plan B Club Café, locul de încheiere a festivalului, pentru un ultim dialog cu prozatorul Attila Bartis și poetul Istvan Kemény, moderat de Radu Vancu, cu ajutorul lui Gabi Eftimie, care a asigurat interpretarea din maghiară în română. Trebuie spus că, deși vorbește o limbă română corectă și bogată, cu un fermecător accent ardelenesc, Attila Bartis s-a scuzat din prima zi a festivalului pentru că nu vorbește românește, lucru pe care nu l-am putut lua decât ca pe o ușoară cochetărie, auzind cu câtă cursivitate își adună gândurile în limba noastră.

Cam asta a fost. Uitam să vă spun că la dus am trecut prin Dumbrăvioara, satul cu berze, unde eu m-am oprit din numărat înaripate la cincisprezece, dar Anca a continuat să numere cuiburile mult și bine, satul fiind și lung și cu mulți stâlpi de telegraf; pe lângă Cetatea Râpea, la care am ajuns dimineața devreme înainte de deschidere, așa că ne-am mulțumit să ne uităm în treacăt la zidurile ei și să ne reluăm drumul către Sighișoara, unde ne-am plimbat prin cimitir și am mâncat de dimineață la poalele cetății, sub un soare orbitor. La fiecare serpentină care ne obliga să încetinim, ne răsăreau în cale comercianți ambulanți care vindeau…pahare de cristal, din care n-am cumpărat nici măcar unul, dar cărora le-am zâmbit candid, pentru că ni s-a părut fain să vinzi pahare de cristal pe drum, așa, ca pentru boieri.

         La întoarcere, am râs toți trei, Anca, Dan și cu mine, când am trecut prin Chendu, pe care l-am botezat Can Do, satul proactivilor care—nu-i așa—pot face orice, am admirat bisericuțele bijuterii pe lângă care am trecut prin satele scurte străbătute și ne-am oprit apoi, la ceas de seară, la Brașov, ca să mâncăm și să ne dezmorțim puțin. Pe măsură ce ne apropiam de București, simțeam cum se schimbă ritmul, cum lentoarea caldă din nord lăsa loc agitației fierbinți din sud, și-am înțeles, gândindu-mă iar la poezie, chiar așa, cu picioarele balansând în echilibru instabil pe un pepene măricel, pe care până la urmă nu ne-am mai îndurat să-l mâncăm la Bistrița, că rana incisivă a adevărului pe care numai o poezie curată ți-o poate face se potrivește perfect cu Bistrița, oraș cuminte și sfios care știe a obloji și-a alina cel mai bine.

 

P.S.

         Două bonusuri personale:  întâlnirea cu Oana Văsieș, o poetă foarte tânără care promite foarte mult, sora (geamănă) a poetului Alex Văsieș, care a debutat deja în volum, cu “Lovitura de cap” , la Casa de Pariuri Literare, și cea cu Bogdan Lipcanu, a cărui carte, Fuck Tense (de asemenea, publicată de CDPL, editură tenace căreia îi admir și îi salut flerul și ingeniozitatea descoperirilor literare), pe care am devorat-o într-o seară la masă, încălcând regula autoimpusă a dozelor homeopatice în materie de poezie, și care m-a făcut să râd în hohote, dar și să mă gândesc cu melancolie, poate datorită umorului său tandru, la perioada comunistă și la curentul actual al revival-urilor acelor vremuri, care au devenit, în literatură, muzică și arta contemporană, o sursă de inspirație foarte darnică.

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *