César Vallejo, poet peruan născut în 1892, este una dintre cele intrigante figuri poetice ale secolului al XX-lea. Poezia sa, ermetică, paradoxală, nu poate fi încadrată, în ciuda unor influențe evidente, în nici un curent literar al vremii, în nici un „-ism” la modă la început de secol XX. Versurile lui Vallejo, mai întâi cele din Los heraldos negros (Heralzii negri) (1918), apoi cele din Trilce (1922), sunt căutări, în fapt, ale unui nou limbaj, ale unei noi sintaxe, capabile să exprime intim și eficient vidul din spatele oricărui gest sau sentiment uman. Preocuparea pentru social, pentru cei mai puțin favorizați de soartă, a poetului peruan nu este doar rodul convertirii acestuia la marxism, ci al unei sensibilități exacerbate în fața suferinței omului dintotdeauna și de pretutindeni.
Expatriat din Peru, destinul lui Vallejo va fi unul de rătăcitor între două orașe: Paris și Madrid. În Europa, crezul său marxist va căpăta forme din ce în ce mai clare și va culmina cu o vizită în Rusiacomunistă – experiență descrisă în volumul Rusia en 1931 – și cu adeziunea la Partidul Comunist Spaniol. Moare la Paris în 1938, mistuit de o boală misterioasă, în fața căreia medicii s-au arătat neputincioși. În poemul în proză Ferestrele s-au zguduit… (Las ventanas se han estremecido…), Vallejo scrie: „Cât timp a durat anestezia, căci oamenii strigă? Știință a lui Dumnezeu, Teodicee! Dacă mă siliți să suport asemenea condiții, total anesteziat, cu sensibilitatea întoarsă dinlăuntru! Ah, medici ai sării, oameni ai esențelor, semeni de nădejde! Lăsați-mă cu tumoarea mea de conștiință, cu irascibila mea lepră senzitivă, întâmplă-se orice, chiar de-ar fi să mor! Lăsați-mă să sufăr, dacă vreți, dar lăsați-mă treaz, cu tot universul dușmănos ghemuit în temperatura-mi colbuită”.
Poemul Ferestrele s-au zguduit…, în traducerea lui Constantin Abăluță, face parte din volumul Poeme umane. Poeme în proză, apărut la Editura Paralela 45, în 2011. Volumul fără îndoială merită semnalat. De altfel, în română a mai apărut un singur op de Vallejo, este vorba de Heralzii negri (Editura Univers, 1979, în traducerea lui Mihai Cantuniari).
Poeme umane. Poeme în proză nu dezminte preferința lui César Vallejo pentru „sintaxa criptică”, cum o numește Constantin Abăluță, dar și pentru exprimarea paradoxală, marcă a poeticii lui Vallejo. O altă marcă a acestei poeticii ar fi prezența morții în aproape fiecare vers. Sau, cum spunea chiar Vallejo: „Pe scurt, ca să-mi exprim viața n-am la-ndemână/ decât moartea”. Măreția destinului uman stă tocmai în finitudine, în moarte, iar restul nu sunt decât cuvinte, chiar dacă meșteșugite. Poetul peruan știa prea bine asta, a spus-o de multe ori. Deși a devansat, prin poezia sa – mereu altfel –, toate „-ismele” vremii lui (ceea ce dovedește că Vallejo nu a ignorat meșteșugul cuvintelor, al sintaxei poetice, în care de altfel a fost un maestru), preocuparea pentru oameni, pentru oamenii simpli, nevoiași, era mai presus de acest joc poetic și ermetic în același timp. Trece un om cu o pâine pe umăr… este unul dintre poemele care vorbesc despre superioritatea realității vieții în fața abstractului, în fața literaturii și a trucurilor ei (este vorba de un autentic crez poetic): „Trece un om cu o pâine pe umăr,/ și apoi voi scrie despre dublul meu?// Un altul se-așază, se scarpină strivește păduchele sub braț;/ cu ce curaj să vorbești despre psihanaliză?// Altul cu un băț în mână mi-a intrat în stern,/ și medicului vreți să-i vorbesc de Socrate?// Un șchiop trece la braț cu un copil,/ îl voi citi apoi pe André Breton?// Un altul tremură de frig, tușește, scuipă sânge,/ voi mai putea pomeni de Eul profund?// Prin noroi un altul caută oase, coji,/ cum să scriu atunci despre infinit?// Cade un zidar de pe casă, moare și nu mai prânzește,/ poți apoi reînoi metafora, tropii?// Un negustor îl fură de un gram pe-un mușteriu,/ să vorbesc apoi de-a patra dimensiune?// Un bancher își falsifică bilanțul,/ cu ce figură să mai plâng la teatru?// Un amărât doarme c-un picior la spate,/ să-i mai amintești cuiva de Picasso?// Cineva în urma dricului plânge în hohote/ cum poți, din calipa asta, să intri în Academie?// În bucătărie vreunul își curăță pușca,/ cu ce curaj să vorbești de ce e dincolo?// Cineva trece socotind pe degete,/ cum să vorbești de non-eu și să nu țipi?”.
Poezia lui César Vallejo, deși poate intimidează la o primă lectură prin caracterul ei ermetic, criptic, impresionează prin puterea de a lega cuvintele într-un mod aparte, construind incantații ale umanului, ale vieții trecătoare. Cititorul, la finalul oricărui volum semnat de Vallejo, nu poate decât să exclame, încântat și exasperat: „César Vallejo, te detest cu tandrețe!”.
César Vallejo, Poeme umane. Poeme în proză, traducere de Constantin Abăluță, Editura Paralela 45, București, 2011, 336 p. Cumpără cartea de pe librăria onlien Cărturești
