Azi avem o poezie senzuală, cu un oximoron și-o manivelă, scrisă de Florin Iaru și, cum vă spuneam și la prima sau la a doua, nepublicată.
Oximoronul şi manivela
Am trîntit petrecerea pe divan, între cearceafuri şi stele,
iar petrecerea s‑a îmbujorat de plăcere.
Băuse pînă atunci. Mă băgase sub masă.
Acum şovăia între conţinut şi formă. Legănîndu‑şi capul,
îşi răsucea‑ntre degete cîrlionţate dulapul.
Amesteca fereastra cu o linguriţă rasă.
Era poetică rău, săltîndu‑şi dantela
să mi le-arate doar mie, doar mie,
să mă bucur doar eu, numai eu
cînd i-oi pipăi oximoronul şi manivela.
Nu era petrecerea brună din sonete. Nu, nu
era petrecerea unei marmore.
Semăna cu singurătatea egoistă
cînd scoți momîi din nas în batistă
şi le scoţi ochii. Cînd stai cu fruntea la perete și mori:
— Lasă că vezi tu, căţea! Lasă că vezi tu!
Destupînd în atmosfera mică distilatul unei putori.
Aveam, acum, de ales între oximoron şi manivelă.
Între petrecerea fofăită şi spartul petrecerii, în cămară.
Între silabele cu puf. Puful negru al maşinii.
Aşa că am înşfăcat manivela. Am răsucit‑o
pîn’ la prăsele.
Şi s-a crăcănat de ruşine.
De s‑a auzit în vecini pîn’ la tine.
Am dat drumul romanţelor
care au geniul nuanţelor.
Lumea ştie acum că ai ochii ca cafeaua,
şi trupul de şarpe felin.
Că te‑ai dus grea la Constanţa.
Că ai sînge de viperă.
Că n‑ai răbdare cu mine.
Că habar n‑ai tu ce să faci cu buze fierbinţi
señorita, în parc, pe‑nserat.
Inventasem petrecerea de adio,
petrecerea care ţine loc de vorbe şi gheare.
Am reînviat petrecerea vie.
Petrecerea care îţi stă pe genunchi şi‑ntre genunchi
extrăgîndu‑ţi cu gura,
cu limba, cu esofagul păîlnie tot tămbălăul din rărunchi.
Am redus plăcerea
la sînge, sex şi voluptate.
Dar chiar în clipa următoare
vine talpa iadului
şi îmi întinde statul de plată
pliat într-o tabacheră.
Prin urmare
să trag ultimul fum din ţigară
vegheat de oximoron şi de preaiubita lui manivelă.
Foto: Mihai și Ion Barbu
