O aventură fascinantă, o poveste de dragoste, un manuscris pierdut…
Poporul cărţii povesteşte periplul unui vechi manuscris cu anluminuri, care a supravieţuit de-a lungul cîtorva secole de exil, epurări şi războaie graţie devotamentului şi sacrificiului unor oameni de toate confesiunile – evrei, musulmani şi creştini. O fericită împletire de fapte reale şi de ficţiune duce cartea, din mîinile Hannei Heath, restauratoare contemporană de manuscrise medievale, înapoi în timp, la creatorul anluminurilor. Putem urmări astfel parcursul ei din Sevilla anului 1480 în bagajul evreilor expulzaţi din Spania în 1492, apoi în mîinile inchizitorului Veneţiei, care a salvat-o în 1609, în ale celui care i-a refăcut legăturile în Viena anului 1894 şi asistăm la dispariţia ei în perioada ocupaţiei naziste din Sarajevo şi la reapariţia în acelaşi oraş, brăzdat acum de cicatricele conflictelor interetnice.
„Relaţia lui Geraldine Brooks cu lumea în care trăieşte e ca o poveste de dragoste, iar scrisul ei este pe cît de dinamic, pe atît de inteligent şi raţional.” (The Boston Globe)
„Inteligent, scris cu graţie şi original… Geraldine Brooks spune o poveste credibilă şi antrenantă.” (The Washington Post)
„Poporul cărţii, precum March, romanul lui Geraldine Brooks laureat cu Premiul Pulitzer, este un tur de forţă, o lecţie pe care istoria ne-o dă prin suferinţă.” (San Francisco Chronicle)
„Un roman în care minunatul discurs narativ e ca un labirint cu un capăt legat de lumea contemporană şi cu celălalt prins în iţele încîlcite ale frămîntatei istorii a Europei, cu războaie şi urzelile Inchiziţiei, cu tragedia marilor familii nobiliare, totul ajutînd la construcţia unei aventuri pline de suspans, minunat povestită.” (The Dallas Morning News)
Carte recomandată de Bookaholic.ro
„Poporul cărții”, de Geraldine Brooks – fragment
Traducere din limba engleză şi note de Cornelia Marinescu
Colecţie: Biblioteca Polirom. Actual
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
432 p.
Dacă ai lucrat bine, atunci n‑ar trebui să se vadă nici un semn al intervenției tale.
Werner Heinrich, profesorul meu, m‑a învățat asta. „Miss Heath, să nu te confunzi niciodată cu o artistă. Întotdeauna trebuie să stai în spatele obiectului pe care îl tratezi.“
La sfârșitul unei săptămâni de muncă, nu mai existau probabil nici zece oameni în toată lumea care ar fi putut spune cu certitudine că eu desfăcusem și apoi pusesem la loc această carte. Următorul lucru pe care trebuia să‑l fac era să‑mi vizitez câțiva vechi prieteni, care puteau să‑mi spună dacă mostrele minuscule pe care le prelevasem din codice aveau vreo semnificație și care anume era aceasta. ONU îmi ceruse să elaborez o prezentare care să fie inclusă în catalog, atunci când cartea avea să fie expusă. Nu sunt o ambițioasă, în sensul tradițional al cuvântului. Nu vreau o casă mare sau un cont gras în bancă; nu dau doi bani pe chestii din astea. Nu vreau să fiu șefa nimănui și nici să gestionez ceva în afară de mine însămi. Dar îmi face o imensă plăcere să‑mi surprind colegii scorțoși și mai în vârstă, atunci când public ceva despre care ei nu știu. Pur și simplu îmi place să fac lucrurile să progreseze, fie și numai cu un milimetru, în această măreață căutare a umanității, spre înțelegerea
tuturor lucrurilor.
M‑am îndepărtat de masă și mi‑am îndreptat oasele.
— Deci, kustos‑ul meu, acum cred că pot să‑ți dau hagada înapoi în grijă.
Ozren n‑a zâmbit, nici măcar nu s‑a uitat la mine. S‑a ridicat doar în picioare și s‑a dus să ia noua cutie pe care o comandase după indicațiile mele, un container pentru arhivare, corespunzător, care putea să conserve cartea în siguranță până ce ONU termina lucrările la o incintă expozițională cu climatizare controlată, în cadrul muzeului. Urma să devină un sanctuar închinat supraviețuirii moștenirii multietnice a orașului Sarajevo. Hagada avea să ocupe locul central, dar de jur împrejur pe pereți vor fi expuse manuscrise islamice și icoane ortodoxe, care să demonstreze felul cum populațiile și producțiile lor artistice s‑au născut din aceleași rădăcini, influențându‑se reciproc și inspirandu‑se unele de la altele.
Când Ozren a luat cartea, mi‑am așezat mâna peste a lui.
— M‑au invitat să vin la deschidere. Și în săptămâna dinainte trebuie să țin o prelegere la Tate. Dacă vin cu avionul de la Londra, ne putem întâlni ?
S‑a dat puțin intr‑o parte și mâna mea a căzut în gol.
— Da, la festivitate.
— Și după aceea ?
A ridicat din umeri.
Petrecusem împreună trei nopți la Colțul Dulce, dar nu‑mi pomenise absolut nimic despre soția care se uita la noi din tablou. Apoi, în a patra noapte, eu m‑am trezit puțin înainte de răsărit, pentru că maestrul cofetar zdroncănea de colo, colo, aprinzând focul la cuptoarele de pâine. M‑am rostogolit pe partea cealaltă și l‑am văzut pe Ozren uitandu‑se fix la pictură. Avea o privire pierdută și foarte tristă. I‑am mângâiat ușor obrazul.
— Povestește‑mi.
S‑a întors și m‑a privit, luandu‑mi fața în mâini. Apoi s‑a ridicat de pe saltea, și‑a tras blugii pe el și mi‑a azvârlit și mie hainele, dezbrăcate cu o seară înainte. După ce ne‑am îmbrăcat l‑am urmat la parter. A vorbit câteva momente cu maestrul cofetar și tipul i‑a aruncat niște chei de mașină.
Am găsit Citroënul vechi și obosit, la capătul aleii înguste.
Am ieșit din oraș, fără vreun cuvânt, până am ajuns la munte.
Acolo, sus, era minunat ; primele raze de soare colorau zăpada cu umbre de auriu, roz și portocaliu. Un vânt puternic zbuciuma crengile brazilor și mirosul lor îmi trezea amintiri neașteptate: mirosul de rășină al pomilor de Crăciun, aroma sevei lor, atât de puternică în căldura nesfârșită a lunii decembrie, miezul verii la Sydney — Ăsta e vârful Igman, a zis Ozren, intr‑un târziu. Aici a fost pista de bob la Olimpiada de Iarnă, înainte să vină sârbii
cu puștile lor de mare calibru și cu lunetele lor telescopice, ca să‑l transforme intr‑un locaș în tranşee pentru lunetiști.
A ridicat o mână să mă prindă, pentru că mă duceam spre tranșeu.
— Încă mai sunt mine peste tot, acolo sus. Nu trebuie să ieși în afara drumului.
Din locul unde ne aflam se vedea perfect orașul, jos, la poale.
De aici o luaseră la țintă, în timp ce stătea la rând, cu bebelușul în brațe, să ia apa distribuită de ONU. Primul glonț i‑a retezat artera femurală. Trăgandu‑și copilul după ea, se târâse până la zidul cel mai apropiat și îl acoperise cu trupul ei. Nimeni nu îndrăznise s‑o ajute, nici soldații ONU, care au rămas în așteptare în timp ce sângera și viața i se scurgea din corp, nici civilii îngroziți, care s‑au risipit bocind, ca să se ascundă prin orice cotlon, cât de mic, pe care îl găseau.
— Eroica populație din Sarajevo.
Vocea lui Ozren avea un ton obosit și mâhnit, cuvintele, azvârlite în bătaia vântului, greu de ascultat.
— Așa ne numea întotdeauna postul CNN. Doar că majoritatea n‑am fost chiar așa de eroici, crede‑mă. Când începea să se tragă, alergam la fel de iute ca oricine altcineva în situaţia asta.
Rănită, sângerând, Aida fusese o țintă irezistibilă pentru criminalul de pe muntele Igman. Al doilea glonț i‑a intrat prin umăr și i s‑a înfipt în os. Glonţul s‑a făcut țăndări, așa că doar un mic fragment de metal a trecut prin ea și apoi în craniul bebelușului. Pe băiețel îl chema Alia. Ozren i‑a rosit numele în șoaptă, ca un oftat.
„Traumă primară“ – acesta este termenul tehnic în neurochirurgie.
Când eram adolescentă o auzeam pe mama vorbind la telefon, răspunzând unor apeluri care adeseori însemnau o binevenită întrerupere a certurilor noastre din timpul cinei. De obicei era câte un tânăr rezident agitat, de la camera de gardă.
Întotdeauna crezusem că „traumă“ este un termen destul de potrivit pentru ceva precum o împuşcătură în cap sau o lovitură peste ţeastă cu o bâtă. E greu să ajungi și mai traumatizat de atât. În cazul lui Alia leziunea inițială se complicase şi pentru că în Sarajevo nu exista nici măcar un neurochirurg, darămite un specialist pediatru. Medicul specialist în chirurgie generală își dăduse toată silința, dar în urma edemului şi infecţiei – „trauma secundară“ – micuțul intrase în comă. Când un neurochirurg a ajuns în sfârșit în oraș, câteva luni mai târziu, a declarat că nu se mai poate face nimic.
Despre Geraldine Brooks
Geraldine Brooks s-a născut în Australia, unde a studiat şi a lucrat ca reporter în presa scrisă. După o bursă de master (1982) la Columbia University, a continuat să activeze ca jurnalistă, tratînd conflicte majore din Orientul Mijlociu, Africa şi Balcani, iar în 2006 a fost profesor invitat la Harvard University. Este autoarea mai multor romane de succes, printre care March (2005; pentru care a obţinut Premiul Pulitzer în 2006), People of the Book (2008; Poporul cărţii), The Secret Chord (2015), dar şi a trei cărţi de non-ficţiune bazate pe experienţele ei din copilărie sau pe cele de corespondentă în zonele de conflict.
