Nu știu câți dintre voi își amintesc de Jericho, micul serial post-apocaliptic care deceda în fașă, după numai 29 de episoade, cu mult înainte ca sfârșitul lumii să fie cool și să ajungă subiectul a vreo 375 de seriale diferite, în care lumea e distrusă în moduri din ce în ce mai creative.

De Jericho mi-a adus aminte oarecum Poștașul, de David Brin (apărută recent la noi la editura Paladin), atunci când am început s-o citesc și mi-am dat seama că se va concentra în cea mai mare parte pe soarta a câteva orășele americane din Oregon, și nu a lumii întregi. Tot de Jericho (a cărei locație era Kansas) mi-a adus aminte și poleiala de patriotism a cărții și preocuparea pentru câteva concepte importante asociate de obicei cu SUA (democrație, libertate de exprimare). Ar fi putut fi un experiment tragic, iar Poștașul ar fi putut sfârși ușor în lada de gunoi a literaturii pentru un exces de cheesiness (din categoria patetism patriotic), dar Brin o salvează cu o mână sigură în momentul în care te face să înțelegi că, dincolo de toate cuvintele astea goale, cruzimea umană este un pericol real, mai real decât toate celelalte consecințe ale unui război.

De altfel, într-o versiune destul de des întâlnită de viitor-postapocaliptic (bombe nucleare și EMP-uri care au distrus nu doar populația, ci și orice formă de tehnologie, mici comunități izolate de supraviețuitori care se luptă cu diverse grupuri anarhiste, oameni înfometați, în zdrențe, care țin cu dinții de ultima fărâmă de umanitate și preferă să moară de foame decât să ardă cărți), Brin face câteva mișcări deștepte, care schimbă cu totul jocul:

1. Personajul principal, Gordon Krantz, nu este un erou. Nu vrea să salveze lumea. El doar găsește într-o mașină abandonată un poștaș mort lângă un sac de scrisori. Pentru că are nevoie de haine uscate, îi fură uniforma. Pentru că are nevoie de mâncare, dar comunitățile de supraviețuitori sunt prea speriate și sărace ca să mai fie și primitoare cu străinii, inventează un stat fictiv numit “Statele Unite Restaurate” și, ca reprezentant al acestui nou stat, le livrează oamenilor scrisorile din tolba poștașului. Își dă seama, astfel, că intermedierea comunicării dintre micile societăți izolate este biletul lui de intrare cam peste tot. Efectul neașteptat al planului lui Krantz este că oamenii capătă brusc speranță, și un întreg serviciu poștal ia naștere în micul colț uitat de Oregon. Comunicarea între oameni e o formă de putere, ne spune Brin, iar speranța în ceva ce nu există e un combustibil mai bun pentru supraviețuire decât lipsa oricărei speranțe.

Nimic original, dar ideea mi s-a părut frumoasă. Te face să lăcrimezi nițel dacă te gândești bine.

2. Umanitatea este ceva se se păstrează atâta timp cât oamenii au impresia că o păstrează cu un scop, își continuă Brin teoria, atunci cât în roman apare Cyclops, o supermașină care a supraviețuit miraculos apocalipsei și în jurul căreia s-a format o comunitate extrem de puternică, hotărâtă și prosperă. Evident (Spoiler alert!), Cyclops nu există decât fizic, e o mașină banală manevrată de niște păpușari inteligenți care și-au dat seama că dacă le spun oamenilor ce să facă, cineva o să le pună sigur spusele sub semnul îndoieii, dar că dacă ideile lor vin de la o mașină superinteligentă, ele vor fi luate în serios. Brin ne explică, prin acest microsistem, de ce o lume cu un dumnezeu aleatoriu e mai bună decât o lume lipsită de unul. Oamenii au nevoie să fie conduși de o entitate pe care n-o pot dărâma, de care nu se pot îndoi.

3. În final, lumea e salvată de femei. Nu vă spun mai multe decât că nu mă așteptam ca asemenea feminism să transpire dintr-un SF postapocaliptic, dar a fost o surpriză plăcută.

Plăcută ca idee, pentru că romanul lui Brin e plin de idei plăcute. Pe alocuri, suferă însă la capitolul coerență a firului narativ. Pe tot parcursul cărții, personajele negative absolute sunt holniștii, niște anarhiști violenți, misogini, care încearcă să construiască o societate bazată pe niște principii nietzscheene prost înțelese (oamenii slabi sunt sclavi și li se supun celor puternici), conduși de un fel de guru nebun, care, aflăm mai târziu, e de fapt un soldat modificat genetic și scăpat în lume odată cu apocalipsa. În final însă, nu prea înțelegi care a fost scopul lor în poveste, altul decât faptul că trebuiau să existe și niște personaje negative, și chestia cu soldatul universal doar a părut foarte cool. Mare parte din firul narativ al Poștașului e doar circumstanțial legat de holniști. Sufletul cărții stă în altă parte, stă în cele trei mesaje de care vă spuneam mai sus, care puteau exista bine mersi și fără să transforme anarhiștii în niște personaje reale și să le dea atâta spațiu în carte.

Practic, singurul lucru pe care i l-aș reproșa lui Brin e că a aruncat cu concepte și idei de parcă încerca să doboare păsări cu praștia. Pe măsură ce citești, dai peste ele aleatoriu, sar de nicăieri, ca și cum omul avea un checklist: inteligență artificială, check, feminism, check, patriotism, check, păstrarea umanității în condiții extreme de supraviețuire, check. Și așa mai departe.

La sfârșit, nu prea știi despre ce a fost de fapt Poștașul. Dar are foarte multe elemente frumoase pe parcurs, chiar dacă în final nu prea se leagă, și de-asta merită citită.

Acum, dacă vă așteptați să vă spun că dacă nu aveți răbdare de carte, să vedeți filmul, vă înșelați. Ca să vedeți filmul, vă trebuie foarte, foarte multă răbdare. În 1997 se făceau filme lungi. Mai ales filmele cu Kevin Costner. Poștașul are trei ore și trece doar selectiv prin ploaia de teme din romanul lui Brin.

Sărim peste inteligența artificială, peste feministe, și nu numai. Păstrăm personajul principal – filmul încearcă să-l facă pe Krantz la fel de antieroic ca în carte, dar când rolul e jucat de cel mai erou al anilor 90, de Robin Hood himself, care dansa cu lupii, salva damsels in distress și construia stadioane pentru extratereștri, nu prea poți să-l faci prea antieroic. Sărim peste personajul principal feminin, și mutăm în locul lui un personaj feminin insignifiant, care însă are mai mult sens în context.

Cumva, filmul are mai multă coerență decât cartea. Doar că elimină fix elementele care au făcut din roman o carte bună, nu doar o poveste postapocaliptică oarecare. Filmul e, dacă-mi permiteți, EPIC, în stilul anilor 90, cu muzică EPICĂ, bătălii EPICE, final EPIC, înțelegeți voi.

Mă rog, pentru nostalgicii fundului kiltuit al lui Mel Gibson și, în general, al genului ăsta de aventuri magnifice nouăzeciste, o să fie o călătorie plăcută. Eu am adormit de vreo trei ori la el, dar hei, știam oricum ce se întâmplă 🙂

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *