Bookaholic

Sunt câteva cărți ale copilăriei care te marchează pe viață. Dacă pentru generația noastră o astfel de poveste este Micul prinț al lui Antoine de Saint-Exupery, pentru cei care abia acum descoperă primele cărți s-ar putea să fie vorba despre cartea lui Shel Silverstein, Povestea unchiului Shelby despre Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaș, recent apărută la Editura Arthur.

Lafcadio este un leu mic, extrem de naiv. El nu știe încă nici măcar faptul că în lume există și răul, că toate ființele se nasc pentru a muri, că și el poate fi ucis. Asemenea copiilor, el înfruntă realitatea cu acel curaj pe care naivitatea și incapacitatea de a înțelege suferința li-l dă celor mici. Încă de la prima discuție pe care o are cu un vânător, Lafcadio reușește să înțeleagă că oamenii fac multe lucruri absurde doar din frică, că puterea nu este absolută și că ființele umane nu sunt guvernate, așa cum s-ar crede, de rațiune și logică, ci, asemenea animalelor, de instincte.

Nici Lafcadio nu știe încă cum să se detașeze de instinctele sale. Deși uneori acestea sunt bune, căci îl păzesc de necazuri și îl ajută să rămână în viață chiar și atunci când este în dezavantaj, și el cade în plasa poftelor pe care instinctul i le dictează. Astfel, deși nu știa ce înseamnă o bezea, Lafcadio s-a îndrăgostit de gustul acestora din momentul în care a auzit cuvântul pentru prima dată. Iar, cum pasiunile unui leu sunt dintre cele mai intense, Lafcadio nu a ezitat să facă tot ce i-a stat în putință pentru a gusta bezelele al căror nume suna așa de apetisant.

În primul rând a învățat câte ceva despre oameni de la leii mai în vârstă, apoi a învățat să manevreze pușca vânătorului pe care l-a mâncat, iar apoi, când s-a întâlnit cu un circar care tocmai căuta un leu pe care să-l dreseze, nu a ezitat să-și ofere serviciile. Ajuns în civilizație, Lafcadio a făcut eforturi pentru a se integra în societate și a avut parte de cele mai bune rezultate.

Pentru că nimeni nu mai văzuse un astfel de leu înainte, lui Lafcadio nu-i ia mult să ajungă vedetă în rândul oamenilor. Este invitat la serate care mai de care mai spectaculoase, este chemat să stea în companii din cele mai selecte, are o viață nemaipomenită pentru un animal.

Numai că o astfel de viață inventată, care să se împotrivească total firii sale de animal nu poate rezista o veșnicie, Lafcadio se trezește pus în situația în care să se întrebe cine este el cu adevărat. Și abia aici, la sfârșitul poveștii, începe adevărata viață a simpaticului leu.

Cartea conține ilustrații realizate chiar de autor, care amintesc, prin simplitatea lor, de caricatură. Mai mult, povestea descoperirii sinelui și a nevoii resimțite chiar de un leuț de a se gândi la menirea sa pe lume îi va face pe copiii cu vârste cuprinse între 6 și 10 ani, cărora le este adresată cartea, să descopere că viața nu este doar mimetism, ci că oamenii au responsabilitatea de a se forma și de a se construi în conformitate cu firea lor, căci soluțiile de compromis nu sunt de lungă durată.

Povestea lui Lafcadio este una a inițierii, a devenirii, a cunoașterii de sine, iar elementul care mi se pare extrem de important în acest caz este că rețeta folosită de leu nu este una moralizatoare, nici didactică, cum ne-au obișnuit basmele, ci una a încercării și a eșecului, a asumării responsabilității și a confruntării cu sinele în ciuda suferințelor pe care o astfel de luptă le poate aduce chiar și în mintea unui animal inocent.

Fiind scrisă cu mult umor, cartea le va fi pe plac și părinților care încă le citesc celor mici, asigurându-i pe aceștia că sensibilitatea copiiilor lor se poate dezvolta într-un mod sănătos, cu drăgălășenie și inocență, fără a deveni siropoasă, tocmai datorită responsabilității din fața căreia nici măcar o ființă atât de naivă precum leul Lafcadio nu fuge.