Bookaholic

Există, printre cărţile bune şi cărţile proaste, care nu-ţi dau în general dureri de cap, vinovăţii şi alte probleme de cititor cu conştiinţa curată, un grup de cărţi care, de la prima la ultima pagină, ajung să te enerveze groaznic. Nici nu poţi spune despre ele că-s proaste, dar nici nu poţi să nu le termini. Corecţiile intră exact în categoria asta. Să vă explic.

Primul sentiment pe care mi-a dat-o scriitura lui Franzen e (ironic!) de corectitudine. De roman scris în urma unui curs de creative writing. Fără să fie neapărat previzibil, tot ceea ce fac personajele, felul în care sunt împletite firele narative şi planurile temporale, toate sunt exact aşa cum trebuie. Fiecare piesă intră la locul ei, cu eleganţa unui mecanism care nu ştii exact ce face, dar deduci imediat regulile după care funcţionează. Ăsta nu-i neapărat un lucru rău, dar mi-a dat senzaţia că Franzen e o cucoană ale cărei vaze trebuie aranjate într-un anumit  fel în vitrine şi care o ia razna dacă cineva îşi pune paltonul pe fotoliu în loc să-l aşeze frumos în cuier.

De altfel, genul ăsta de corectitudine scriitoricească e şi la baza felului în care Franzen simte nevoia să descrie în stil aproape balzacian tot felul de lucruri şi personaje care nu împing acţiunea deloc: experimente chimice făcute în subsol (nu, nu vreau să ştiu cum se numeşte fiecare dintre substanţele alea), o interminabilă prezentare unui dispozitiv care poate fi benefic în tratamentul Parkinson-ului (tehnologia e absolut irelevantă pentru acţiune, doar faptul că foloseşte patentul unuia din personajele principale contează), şi aşa mai departe. Zeci de pagini de informaţii inutile peste care, dacă n-ai un interes special în chimie, artă culinară sau căi ferate, trebuie să sari.

A doua chestie pe care am remarcat-o a fost stilul cinematografic în care îşi construieşte scenele. Tot ce citeşti ar putea, lejer, să fie parte dintr-un film (tocmai de-aia probabil, romanul chiar va fi ecranizat). Din păcate, stilul familiar şi cursiv în care decurge dialogul – care te ţine, de fapt, lipit de roman – nu îl fereşte şi de locurile comune. Ba dimpotrivă. Clişeele societăţii americane, relaţiile dintre părinţi şi copii, ruptura dintre diferitele categorii sociale, maturizarea – toate temele astea sunt tratate exact aşa cum te-ai aştepta să fie tratate într-un film american. Mie mi-a amintit de Everybody’s Fine, de exemplu.

Să luăm două perechi de străini din roman, una de suedezi şi una de norvegieni de pe o nava de croazieră pe care Enid şi Alfred, două personaje principale, călătoresc la un moment dat. Cele două cupluri vorbesc exact aşa cum se aşteaptă un american normal să vorbească nişte europeni. Pretenţios, condescendent, plus că la un moment dat încep să se certe pe teme istorice. Aşa, ca şi cum te-ai întâlni cu un turc într-o călătorie şi aţi începe să vă certaţi pe Mircea versus Baiazid. Serios. Cine face asta?

Asta ca să nu mai pun la socoteală faptul că aventura unuia din personajele principale în Lituania descrie ţara cu la fel de multă acurateţe ca Eurotrip. Serios, câinele cu o mână în gură lipseşte din viziunea ultra-clişeistică pe care Franzen o are despre micul stat est-european. Şi despre Europa în general (după cum ne demonstrează mai târziu o scenă din Austria).

Şi totuşi, motivul principal pentru care romanul lui Franzen irită sunt personajele. N-am reuşit să simpatizez niciunul din ele mai mult de cinci minute.

Chip e un loser inteligent care-şi plânge de milă şi bifează cu succes toate clişeele scriitorului aspirant (profesor la universitate, dar se culcă cu o studentă, îşi expune teoriile anti-consumeriste de câte ori are ocazia, chiar şi în conversaţii de zi cu zi – mie mi-a amintit de profesorul Anderson din Daydream Nation).

Denise, sora mai mică a lui Chip, îţi e chiar simpatică o vreme iar povestea ei e cea mai captivantă din roman – până când începi să o vezi prin ochii celorlalţi fraţi ei ei, Chip şi Gary.

Gary e absolut terorizat de nevasta lui Caroline (pe care ajungi să o urăşti profund), și chiar dacă, inițial, ești de partea lui, n-o să poți să-i ierți reprezentația din final. În plus, e singurul personaj care nu crește deloc până la sfârșit.

Părinţii lor, Enid şi Alfred, sunt exact genul ala de cuplu din clasa de mijloc pentru care bunăstarea materială şi realizările academice şi profesionale sunt echivalente cu fericirea, şi niciunul nu face nici cel mai mic efort să comunice, cu adevărat, cu copiii. Ceea ce e ok, pentru că şi copiii se poartă la fel de mizerabil cu ei.

Sau poate că nu e aşa. Poate e de vină doar filtrul lui Franzen, prin care orice gest, oricât de altruist, nu poate avea decât motivaţii profund egoiste şi orice trăsătură, oricât de frumoasă, apare distorsionată de stilul lui de a se juca cu limbajul. În experimentele lui, ajunge să creeze imagini precum:

He had a happy, canine way of seeking approval, without seeming insecure.

Brian, personajul despre care e vorba, e chiar plăcut. Dar genul ăsta de expresii îl micşorează. Te împiedică să-l placi cu adevărat. Şi problema e că, în felul ăsta, Franzen nu te lasă să placi pe nimeni cu adevărat. În final, ţi-e totuna ce se întâmplă cu personajele, ba chiar ai sentimentul că îşi merită nefericirile şi depresiile.

Şi, în sfârșit, ajungem la felul în care, din aceeaşi obsesie de a folosi limbajul drept armă letală împotriva cititorului, sunt descrise scenele de sex, în urma cărora primim detalii complet aleatorii, precum faptul, că în timpul unui blowjob, lui Denise îi intră spermă în nas, şi la magnificul moment în care Alfred, în pragul demenței, discută cu un rah*t (la propriu) şi rah*tul îi spune, printre multe alte chestii, cu accent de negru din New York care-ţi fură portofelul la metrou:

Who you calling shit here, asshole?

Îmi pare rău, fani ai lui Franzen care mă aşteptaţi cu topoarele la intrarea în bloc. Corecţii nu-i o carte proastă, şi conţine adevărurile ei despre relaţia dintre copii şi părinţi – dar am senzația că a trecut prin atât de multe corecții înainte să ajungă la cititori, că versiunii finale îi lipsește… ce să zic? Sufletul.