Care sunt prejudecățile legate de literatura română? Cum este ea percepută, cât este de cunoscută și de ce nu are atât de mulți cititori pe cât ar merita? Care sunt credințele “bătute în cuie” legate de cărțile românești? I-am întrebat pe câțiva scriitori și critici care cred că este principala prejudecată de care se lovește literatura română.
Alex Tocilescu
Lumea, când aude „literatură română”, își imaginează fie un mormânt din cimitirul Bellu pe care scrie „aici odihnește marele autor Nuștiucum” și pe care e un buchet de trandafiri ofiliți, fie niște bărbați prăfuiți, în sacouri maro, care scriu veșnic aceeași carte, fie pe Hortensia Papandat-Bengescu, pentru că are un nume haios. Unu’ nu s-ar gândi la Silviu Gherman, la Lavinia Braniște sau la mine. Deși literatura română trăiește, e sănătoasă, și nici măcar nu-i așa babă cum li se pare unora.
Radu Vancu
Tindem mai toți să credem despre literatura română că este neexportabilă, parohială, exotică într-un sens care o face neinteresantă pentru cititorul străin. Or, ceea ce s-a văzut în ultimul deceniu e că, dimpotrivă, ea e vie și atractivă, inclusiv pentru acest cititor străin. Că ea, adică, există – în cel mai tare sens, acela ontologic, al termenului.
Răzvan Țupa
Fără să mă gândesc (doar despre pre-judecată vorbim) cred că toate ni se trag din impresia că literatura română are doar relevanţă istorică. Sigur că mai sunt şi altele: obsesia geniului rămasă ca o bicicletă cu o roată din romantismele mai vechi, inspiraţia şi gratuitatea… sacrificiul pe diferite altare. Pe lângă faptul că asta ne umple de zel pentru scriitori morţi, lucru altfel explicabil pentru că o persoană decedată are alte probleme decât să răspundă deformărilor de serviciu, partea bună e că avem ocazia să vedem cum fiecare comentator vorbeşte exclusiv despre el însuşi. Şi asta ne aduce în mod surprinzător la momentul vorbirii. Sau al scrierii… chiar dacă ar cam vremea să ne obişnuim să fim contemporani cu momentul lecturii. Dar asta s-ar putea să fie cam poetic. Şi de aceea cu atât mai greu… şi mai bine. Şi asta mă interesează pe mine.
Mircea Vasilescu
Că e mare și importantă și greu de tradus și străinii n-o înțeleg. Sau, dimpotrivă, că e mică și marginală și greu de tradus și străinii n-o înțeleg. Eu zic că e normală. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar, în zilele noastre, nu ne străduim noi s-o înțelegem așa cum trebuie. Mai ales că orele de literatură din școală ne cam taie cheful, dar tot românu’ rămîne din școală cu ideea că “asta e literatura română”. Or, tocmai: nu e aia.
Călin-Andrei Mihăilescu
Prejudecata centrală este etimologică: literatura există pentru a fi judecată într-o structură închisă (tipică judecăţii legale), care cuprinde judecata estetică deschisă ca pe un instrument secundar. Criticul face figură de preot – şi de model cititorului neprofesionist – care prinde artifactele într-un cadru teologic unde cititorul se erijează în judecător activ. Astfel, literatura devine exces teologic al judecăţii, iar traducerea chipului garantează, tribal, netrădarea asemănării.
Citește numărul 2 complet aici
Bookshake este un cotidian editat de Bookaholic.ro și Florin Iaru, la inițiativa Centrului Ceh. Ziarul se găsește la Bookfest 2016 (1-5 iunie), la standul Bookshake (pavilionul 4), unde este distribuit gratuit participanților. Articolele vor putea fi citite și online pe bookaholic.ro.
Ilustrație: Ana Preduș
Sunt cititor de literatură română iar pe străini îi citesc numai traduşi. Autorii noştri contemporani au cam început să semene cu cei străini, foarte mult cu cei americani. Nu dau nume nici de-ale unora nici de-ale altora,că nu este cazul.Oricum numele personajelor sunt româneşti… Pot să vă dau însă un exemplu: râme în curtea lui nea Gheorghhe, viermi(probabil tot râme) în grădina cu cartofi descrisă de Celine în Moarte pe credit.
Nu aştept de la literatura română lecţii de viaţă dar parcă totuşi abordările tematice şi stilistice prea seamănă între ele,probabil datorită atelierelor ăstora de arta scrisului(am citit pe net că Iaru s-a dus la Tulcea să predea şi el materia asta-eu cred că Tolstoi nu ar fi făcut una ca asta).SCRIITORII NOŞTRI SOCIALIZEAZĂ MULT ŞI-ŞI CITESC OPERELE CU VOCE TARE PE UNDE APUCĂ(lansări,târguri etc.) AŞA CĂ SĂ NU SE MAI PLÂNGĂ DE FAPTUL CĂ NU SUNT CITIŢI!
RESTUL ESTE HAZARD!
De ce dintre scriitorii actuali, cunoscuți-necunoscuți,(îmi cer scuze Alex Tocilescu ,nu v-am citit) nu apar în cartea de literatură română? Sunt profesor și-mi doresc o abordare din perspectiva experiențelor și-a realităților la care suntem parte. Să fie atât de ”orbitor” peisajul românesc încât strălucirea lui să întunece retina spiritului nostru?
Nu stiu daca e prejudecata sau realitate, dar sincer, literatura romana contemporana… nu prea exista. Tot ce avem sunt filozofari si aiurisme pe diferite teme si foarte, foarte putine romane (cativa autori publicati de Herg Benet sau Trei).
Iar asta – imi dau eu cu parerea – e vina editurilor. Sunt sute si poate mii de tineri talentati care ar putea revigora literatura contemporana, dar sunt nevoiti sa publice la edituri fara nume pe o gramada de bani. Bani pe care nu ii recupereaza poate niciodata. Sau, si mai grav, (asa cum mi s-a raspuns mie din partea unei edituri) – publicarea autorilor romani nu face parte din planul editorial. Ceea ce mi se pare o absurditate. Traducem cu aviditate tot ce publica americanii -uneori gunoaie si risipa de hartie, iar tinerii nostrii le citesc. Pentru ca ce altceva sa citeasca? Autobiografia lui Mihaela Radulescu? Andreea Esca? Sau si mai bine Suge-o Ramona.