În New England, povestea Mark Twain, vremea este mereu ocupată cu ceva, întotdeauna își vede de treabă, tot schițează design-uri pe care le testează în permanență pe oameni, strict pentru a vedea ce-o să iasă. Nu e musai să călătorești în jurul lumii pentru a întocmi un clasor extensiv al meteo-minunățiilor pămîntene; trei zile de primăvară în New England îți vor fi arhisuficiente. A patra zi ar genera un surplus, ai avea „vreme care îți prisosește; vreme de închiriat, vreme de vînzare, depozitabilă, vreme de investit, vreme de împărțit la săraci” – din discursul newyorkez al lui Twain (1876).
Băieții din New England, spunea Twain zîmbitor, sînt răbdători și reținuți, adevărați băieți de aur, dar există lucruri pe care, totuși, nu le vor suporta. În definitiv, pînă și băieții de aur trebuie să tragă linie undeva. „An de an, ei ucid o sumedenie de poeți fiindcă scriu despre Frumoasa Primăvară” – ca băieții de aur ai criticii literare românești, bunăoară.
Așa cum băieților de aur din New England le-a ieșit pe nas vitraliul climateric post-iarnă, și Dósa trebuie că este sătul de explorarea etic-estetică a contractelor sociale, de măruntele tribulații invazive ale ghemului de fundături rutiniere, de buclele de feedback ultra-reverberante cu care ne-a obișnuit. În adevăratul băiat de aur, Andrei pășește apăsat către o poetică tot mai puțin dependentă de rutinier și tot mai echilibrat axată pe controlerism.
Cîtă claritate obscenă, fără a reduce arta la reportaj, cîte convoluții defenestrate fără urmă de regret, cîtă efervescență lingvistică și joacă abilă sub pervazurile rutinei comite Andrei Dósa în adevăratul băiat de aur! Trei cicluri de poezii morfo-pofticioase ca trei zile de primăvară în New England ne oferă cartea lui Andrei, dar și doze îndestulătoare de luciditate, de cer senin: „cumințenia descrie un traseu | intri și ieși | nu le strici configurația” – degetul mijlociu, vedere caleidoscopică, p. 47.
Trei cicluri de poezie cît trei zile de primăvară în New England, la capătul cărora te alegi cu un pupitru de control cu șaizeci și patru de butoane, ca o tablă de șah unde vedetele sînt în sfîrșit cîmpurile și nu piesele dezolant de neajutorate care le ocupă. Apasă butonul d8 pentru a descătușa un tunet occidental, gata să fisureze ferestrele marilor instituții. Joacă-te, poftim, om drag, „doamnele de la stat tac | megafoanele țiuie amplifică degeaba. | de ce cîntecul greierilor în câmp | e tăiat de zgomotul roților de tren?” – inspir, iespir, exist, p. 64.
CHEF IEFTIN: primul ciclu, prima zi de primăvară sub cerul turbat
În prima zi, am încins un chef ieftin, am ridicat periodic ochii spre cer, m-am minunat „sub norii incandescenți | sub razele sparte de cască”, peste „lanuri de floarea soarelui | abia trezite din narcoza | celor 8 ore de întuneric”, m-am pomenit înșfăcat de glezne și purtat pe tavane de aparente adolescențe tîrzii, „eram la un party pe canapele | fetele dădeau nervos din umeri | băieții nu știau ce să mai întrebe | băgam bere după bere | așteptînd să se întâmple ceva” – majestic, p. 17.
Urma să se petreacă abia la amiază, cînd Andrei s-a întins cît este el de lung și ne-a apostrofat complice: „Nici voi nu știți ce faceți, | amestecați substanțe, scoateți duhuri, | orga de lumini disco le ridică, | […] Și dacă vă-ntîlniți nu veți ști ce substanțe | din chimia personală să amestecați pentru a trece” – Error sound, p. 22 – și n-am știut, dar am trecut oricum, numai că pe seară ne-a luat din nou la trei-păzește, de data asta cu o brumă de străvezie deznădejde, ușor încercat de patos, în pragul capitulării, cu un poem despre like-uri pe care îl citez – insist – integral:
„am folosit atât de multă disciplină în comunitate
pentru dorință pentru climaxul stării de bine
mi-am biciuit trupul am sacrificat
toate resursele pe dopamină
liber acum când nu mă vede nimeni
îmi percep gesturile ca fiind teatrale
în general prietene
ne perpelim de plăcere când primim apreciere
când aleg să te tratez
ca pe adevăratul băiat de aur
mă autosugestionez pe fericire și atunci
tremură o lacrimă în colțul ochiului
atleți cu medalii ciorchine la gât
aliniați la linia de start
și toți jurnaliștii entuziaști
we go home and we write about ourselves
e și ridicol e și frumos
mușchii faciali contorsionați
râsul reflecat în termopane fumurii
atât de gregar atât de barbar
e și ridicol e și frumos
e o catastrofă media” – ridicol și frumos, p. 24.
UNITÉ D’HABITATION: al doilea ciclu, penultima zi sub cerul turbat
În cea de-a doua zi, am rămas acasă, dans l’unité d’habitation, cum zice franțuzul, ba la taclale, ba cu coatele pe geamuri, într-un soi de reverie urbană punctată de răsturnări marfă de perspectivă. Ziua asta a fost mai puțin despre vreme și mai mult despre vremuri, am parlamentat, am tot cîntărit, am împărtășit cu Andrei, pe alocuri, sila noastră exersată față de societatea de consum, față de orchestrele industriale care abuzează de falsetto pentru o felie tot mai mare din plăcinta de ochi și urechi, din cozonacul de portofele doldora de cupoane și carduri.
Andrei, te-am privit ca pe un eurosocialist veritabil, abonat la periodicele societății planetare, cînd m-ai blocat pentru minute bune cu acest pasager exercițiu maieutic: „Cine sunt eu dacă topesc indiferența paznicilor | cine sunt eu dacă am impresia că muncesc | și când aștept autobuzul | cine sunt eu dacă țigăncușa de trei ani | pupă butonul pentru invalizi când mă vede | și mai ales de ce simt nevoia să fiu cineva | când mă înghesui printre standurile din Europa” – Dog interface, p. 35. Poate fiindcă vedem tot mai puțină demnitate proletară în spatele stolului de kitschuri ultra-utile care a cotropit urbea, deoarece este tot mai rar proletarul care îl invită pe camaradul său proletar la o halbă de bere pe finalul unei zile imprevizibile de primăvară și mărturisește cu privirea îngropată în scrumieră o „Iritare profundă față de sinele mercantil | și suportul de plastic față de plăci | și profile de policarbonat | Căci al tău este dedemanul șantierul | și munții de moloz Amin” – Dog interface, p. 36.
Am pornit apoi prin cartierul măștilor sparte, la ora celor mai bizare sarcini, printre fortărețe de sticlă și inox, proiectînd, în nebunia noastră calculată, rece, iterații subtile ale paradoxului California. În ideea că arta este o trebușoară mai puțin curajoasă decît viața, Andrei a conchis, ostenit, puțin înainte de răsăritul soarelui:
„[…] Poate că partea bună a sufletului meu
e închisă într-o operă de caritate
de care n-are nimeni nevoie.
Măreția ei postdecembristă
se pierde în bolboroseli televizate,
în zonele de bruiaj,
în emisiunile de divertisment,
false acuzații printre dedicații.” – Măreția ei postdecembristă, p. 55.
ULTIMA SPEȚĂ, ultimul ciclu, ultima zi de primăvară sub cerul turbat
În cea de-a treia zi nici că mai conta, căutam de bezmetici o spiță de ultimă speță care să rezolve permanent fotoșagul circumvolatil, răsfoiam clipele ca pe romane de Twain, făceam risipă, mai loose, cică, fiindcă pe undeva ne-am amintit că Andrei urmează să devină tătic.
A răsărit diminutivul ici-colo ca o contrapondere ludică pentru sîcîitoarele contondențe urbane, s-au cristalizat unele verbe cheie, reperele de care depinde supraviețuirea, cele în care se înrădăcinează prosperitatea, sistemul hidraulic al limbii care înlesnește navigarea lină a peisajului tot mai pestriț, într-un dezechilibru tot mai vag grațios, tot mai puțintel elegant.
Andrei se asigură că ultima speță e in check înainte de următoarea pedală. Andrei știe pe ce lume trăiește și refuză să măture sub preș subcultura, contracultura și culturile periferice. Andrei nu are să lase în urmă micul, maneaua, pornografia din stradă și de pe monitoare, după monitoare, după monitoare, lamentația pop, sportul în spandex și fascinația condescendentă, zenul și zelul popular, violența, bateria de artificii care face din orașele noastre bîlciuri, sorcove, pomi de crăciun. Andrei o ia și pe pisi, fără pisi ar fi chiar trist: „e primăvară/ pisicile se bat în copaci/ csf n-ai csf” – [e primăvară], p. 73.
Într-un final, chiar dacă tot ce poftești este un fotoliu confortabil, aproape de teren, pentru a savura iminenta baie de sînge, adevăratul băiat de aur te va face din vreme să te ierți, cîtă vreme aștepți mai mult de la tine.
Meteo-considerații finale
Primăvara lui 2017 a fost primăvara lui Andrei Dósa, iar Andrei Dósa privește deja curios, aproape amuzat, cum se apropie iarna cu gheruțele ei de vulpe. Asistăm la ultimele stadii ale revoluției prevestite în poezia recentă, iar Andrei și-a ocupat locul în prima linie de atac, poate nu la fel de iute ca praetorul Vlad Drăgoi, poate nu la fel de insiduios (mai citește o dată) ca sacerdotul pop Radu Nițescu, dar cu aportul perspectivei mai înalte, cu resorturi substanțial mai bine încordate.
Descoperim în poeziile recente ale lui Andrei o anume varietate ce tinde să atragă admirația – admirația și regretul. În 1876, la New York, Mark Twain afirma același lucru despre vremea din New England. Un alt soi de admirație, un alt fel de regret, aceeași sugestionare pe fericire. În sala mare a restaurantului newyorkez Delmonico’s, la un secol de la declarația de independență a Statelor Unite ale Americii, Mark Twain își încheia cuvîntarea cu următoarele artificii, pe care mi-a fost milă să le traduc:
„Month after month I lay up my hate and grudge against the New England weather; but when the ice storm comes at last, I say: There, I forgive you, now; the books are square between us; you don’t owe me a cent; go, and sin no more; your little faults and foibles count for nothing; you are the most enchanting weather in the world!”.
Apoi am șters cu mila pe jos.
„Lună de lună îmi lustruiesc vocal ura și pica pe vremea din New England; dar cînd vine, într-un final, furtuna de gheață, spun: Uite, eu te iert, serios; nu avem ce conturi să mai reglăm, nici că-mi datorezi vreun cent; du-te și nu mai păcătui; micile tale glitchuri și idiosincrazii nici nu contează; cea mai fermecătoare vreme din lume tu ești.”
Andrei Dósa, adevăratul băiat de aur, Casa de Editură Max Blecher, 2017
