Mă înfioară gândul că există atât de mulți nostalgici ai comunismului, oameni care nu văd sau nu vor să vadă seria infinită de atrocități comise de acest sistem. Miile de deținuți politici uciși cu încetul, oamenii cărora li se lua și libertatea de a iubi cu toată inima. Mai ales lor le recomand volumul lui Andreï Makine, Cartea scurtelor iubiri eterne. După ce a descris în mai multe din cărțile sale duritatea războiului, Makine s-a îndreptat, în această carte, către victimele comunismului. Victime fără vină, asemenea livezii de măr fără rod, care trăiesc într-o înlănțuire absurdă de evenimente, căutându-și cu disperare scăparea în sentiment. Și, pentru personajele celor opt povestiri redate în această carte, salvarea vine din banalul întâmplării, din viața simplă, în care un buchet de ghiocei înveliți în hârtie de ziar pentru că toată căldura emanată de o mână de om le-ar distruge tulpinele mult prea firave poate să rezume suferința și dorul de viață al unui mutilat sinucigaș. Cum era însă de așteptat, forța blocului sovietic fiind prea mare, necruțând niciun individ, toate aceste instantanee care aduc salvarea personală și reinstaurează credința în eternitate, sunt brutal trunchiate de regimul absurd și diabolic.
Critica comunismului nu este exprimată vădit, ea este vizibilă doar în detalii. Spre exemplu, iubita din tinerețe a lui Dmitri Ress, poetul din ultima povestire, devine, în momentul în care abandonează lupta împotriva bolșevicilor, trădând nu numai crezul ei de tinerețe, ci și iubirea pe care o simțea pentru Dmitri, o femeie balșoaie, cu o față porcină, incapabilă de a se mai urni singură, care nu face decât să critice și să împroaște cu noroi, crezând că opulența în care trăiește poate modifica sau justifica vina trădării de tinerețe.
Faptul că ea continuă să fie iubită de poet până-n ultima clipă a vieții sale nu vine decât ca o pedeapsă mai mare decât puterea ei de îndurare. Dar cea mai semnificativă batjocură la adresa comunismului este imaginea livezii de meri care se întinde pe o suprafață de zece kilometri pătrați. Un loc idilic în momentul în care livada este în floare, unde ai impresia că totul este pur și drept în jurul tău.
Din nefericire, cum albinele nu sunt absurde cât să zboare zece kilometri pentru a poleniza această livadă absurd de mare, locul se dovedește a fi de o stupiditate ieșită din comun. De altfel, toate proiectele comuniste care suferă inevitabil de grandomanie au fix același rezultat… lipsa de productivitate, oricât de frumoasă ar părea utopia pe care o strigă sus și tare. O metaforă mai frumoasă a absurdității idealului comunist nu am găsit în nicio altă carte.
Însă Makine reușește, ca întotdeauna, să găsească tocmai acele instantanee care îi scot pe protagoniști din timpul istoric pentru a-i plasa în sfera eternității, unde judecata nu se face după planul cincinal, ci după regulile inimii. Personajele sale sunt mereu oameni suferinzi, umiliți, chinuiți, pierduți din punctul de vedere al societății, ratați care nu merită nicio atenție.
Însă, la nivel uman, tocmai aceștia dau dovadă de cea mai mare sensibilitate. Tocmai pentru că nu se luptă pentru a putea fi integrați în societate, pentru că au renunțat de mult la gândul că ar putea trăi în armonie cu un sistem menit să îngrădească și inima, nu numai limba, eroii lui Makine se trezesc că sunt liberi. Au aceeași libertate ca Zacharias Lichter, personajul vagabond al lui Matei Călinescu, care-i scapă sistemului pentru că modul în care funcționează mintea lui nu este de înțeles. Libertate pe care toți aleg să și-o manifeste prin iubire. În ciuda faptului că personajele cărții par a fi niște relicve demne de milă, tocmai în fața lor ne găsim fascinați, contemplând o putere de dăruire care pare nepotrivită cuiva care nu posedă nimic. Singurul lucru pe care îl au de oferit acești oameni este însăși bucuria de a trăi de dragul celuilalt.
Spre deosebire de mai multe dintre volumele lui Makine, în care acesta se concentrează mult mai mult pe obținerea unui efect politic, criticând cu fervoare crimele umanității, Cartea scurtelor iubiri eterne pare să fie un omagiu adus simplității care este capabilă de mai multă înțelegere și sacrificiu decât orice destin programatic. Ceea ce ni se propovăduiește în această carte este obligația de a ne menține mai aproape de sine decât de orice altă iluzie pe care viața ne-o poate da. Iar asta înseamnă, în mod necesar, mersul cu inima deschisă prin mulțimile de viermi, căci doar așa vom da peste alți oameni.
Prima datorie a fiecăruia este aceea de a face tot posibilul pentru a-l înțelege și iubi pe cel de alături. Judecata le rămâne viermilor și miilor de torționari educați de aceștia. Tocmai de aceea, Cartea scurtelor iubiri eterne, deși respectă același stil cu care Makine ne-a obișnuit de la primul volum, vag metaforic și mereu nostalgic, se încadrează în linia marilor clasici ruși.
