În literatura română au existat mai multe romane colective, primul care s-a păstrat însă fiind Femeia în roșu, text semnat de Adriana Babeți, Mircea Nedelciu și Mircea Mihăieș, câțiva dintre cei mai de seamă scriitori postmoderni ai noștri. Postmoderniștii noștri nu numai că pun bazele unui contra-canon, underground, care contrazice canonul oficial, ci se şi folosesc de elemente contradictorii pentru a-l forma. Adrian Oţoiu vorbeşte despre liminaritatea discursului optzecist, care însumează atât goana după autenticitate, cât şi livrescul de cea mai pură factură. Literatura coboară în stradă, dar se îmbracă în re-lecturi. Femeia în roşu îşi propune scrierea în doar 17 zile a unui roman al senzaţionalului, în care să ironizeze convenţiile literare. Adriana Babeţi declară într-un interviu că acest experiment a însemnat, pentru ea, „un joc. Părerea mea e că, atunci când se apucă de proză, criticii literari ar fi bine să cam uite de teorie sau măcar s-o topească isteţ, să nu se vadă cusăturile. Ştiam toţi trei multe lucruri despre ce se ascunde în burta unui roman, aşa că atunci când a venit momentul să-l scriem (în doar 17 zile!), am scos la bătaie tot arsenalul teoretic, dar numai ca să-l facem praf, cu umor. Am parodiat zeci de tehnici, pentru că altfel n-ar fi avut nici un haz să scriem pe bune o carte cu gangsteri. Şi nici nu cred că am fi putut. Deci asta a fost: un joc plăcut şi instructiv. Plăcut, e lesne de înţeles de ce, iar instructiv, pentru că numai aşa am învăţat cum se face şi mai ales cum nu trebuie făcut un roman.” (Romaniuc, 2008: 7)
Romanul este plin de fraze a căror repetitivitate generează valoare metaforică. De asemenea, acesta este precedat de un text scurt prin intermediul căruia i se oferă cititorului o cheie de lectură şi i se dau detaliile necesare în vederea descifrării sensurilor adiacente. „Autopsie”, textul cu care începe Femeia în roşu, face o analiză a postmodernismului românesc, a contextului istoric şi propune jocul definirii prin exemplu, prin adăugarea unei noi perspective. Îndemnul cu care acesta se termină, „Mergeţi numai pe drum, nu vă abateţi!” (Nedelciu, Babeţi, Mihăieş, 2008: 23), indică faptul că autorii vor tăia fără milă în corpul literaturii, dar şi în cel al criticii literare. Prin aceasta se enunţă metaforic de la bun început faptul că romanul va avea mai multe straturi ale receptării şi că este doar un fals roman de senzaţie. Romanul optzecist anunţă şi dinamitează convenţia, se plasează sub zodia prozei, a ficţiunii în sine şi a metadiscursului despre ficţiune.
De asemenea, în Femeia în roşu sunt delimitate, încă de la început, graniţele ficţionalităţii. Structura narativă este complexă, fiind păstrate convenţiile pactului narativ, singurul moment al deconspirării fiind cel al enunţării posibilităţii inventării personajului proiecţionistului în cazul în care el nu va putea fi găsit printre sursele „reale”. Susţinerea în mod repetat a faptului că, pentru scrierea unui roman al senzaţionalului, cei trei au nevoie de relatările cât mai multor surse „vii” face ca cititorul să aibă impresia autenticului, a naraţiunii pure, verosimile, care nu ascunde niciun joc de culise în spate. O lectură specializată deconspiră ironia din spatele acestei pretenţii al cărei scop este de a ironiza convenţiile de specie.
Femeia în roşu este, de asemenea, un text despre cum se scrie un roman, însă toate indicaţiile tehnice sunt bine ascunse în spatele faţadei unei acţiuni care se petrece într-un ritm alert. Femeia în roşu, roman al represiunii şi al posibilităţii limitate de acces la informaţie, este forţat să recurgă la o imagine a străinătăţii şi a permutărilor literare construite din fragmente. Obsesia graniţei, a drumului şi a Eldorado-ului american sunt elemente care indică nu numai multiplele stratificări intertextuale rezultate din studiul de dinaintea scrierii romanului, căci informaţiile directe despre spaţiul american erau greu accesibile în epocă, dar şi faptul că la baza romanului se află, de fapt, un joc al artei de amorul artei.
Orientarea permanentă către o graniţă, către un blocaj, dar şi referinţa la legalitatea demersului lor, consfiinţită prin permise de drum date de instituţiile reglementatoare şi menţionarea faptului că acest traseu nu are numai premise istorice, ci şi literare, căci însăşi critica literară este definibilă prin conceptul de frontieră, indică faptul că starea de limen este cea vizată, căci ea este cea care poate demonstra şi susţine integral faptul că demersurile literare nu au altă miză decât plăcerea şi înfruntarea limitelor sinelui. Tocmai prin reluarea ideii de limită ni se sugerează jocul de culise prin intermediul căruia sunt transgresate graniţele literare, impunându-se trei niveluri de lectură: roman poliţist, fals roman poliţist şi ghid de supravieţuire în regimul comunist.
Înfruntarea frontierei presupune revolta faţă de sistem, dar şi pe cea faţă de limitele corporalităţii. Se induce astfel ideea corpului uman deconstruibil în ficţiune, căci nu poate fi trasată o graniţă între fragmentele de text ale celor trei scriitori, ideea corpului textului care trebuie depăşită pentru a putea beneficia de o lectură corectă şi ideea corpului ficţiunii, care se dedublează în interiorul romanului prin metatextualitate. Legătura între scriitori se stabileşte prin decuparea în proporţii asemănătoare a informaţiei şi prin pasiunea comună, nu numai lor, pentru livresc şi intertext.
Pe de altă parte, Femeia în roşu mizează pe re-citire şi re-scriere ca metode de a crea noul corp romanesc, dând chiar, la finalul cărţii, bibliografia folosită pentru scrierea volumului, dinamitând o nouă convenţie literară şi demonstrând caracterul intertextual al postmodernismului: „Şi totuşi acest corp se va încheia, încetul cu încetul. Din bucăţi. Va prinde viaţă. Va creşte ameninţător. Aproape îi va cotropi. Atunci vor fi nevoiţi să-l suprime. Vor lăsa multe urme. Dactilograme. Deşi – crima perfectă! Apoi corpul va fi desfăcut în aceleaşi bucăţi. Şi totuşi altele. Într-o altă alcătuire, cu un obiect tăios. Nu, obiectul acela nu se va putea numi «stil». Va trebui găsit un termen de strictă specialitate. Pentru ca ei să poată începe.
Vor coborî din nou, nu peste mult timp, în subsol.” (Nedelciu, Babeţi, Mihăieş, 2008: 436) Femeia în roşu urmăreşte o structură de puzzle, combinând elemente din registre stilistice şi funcţionale din cele mai diverse, însă nu impune un profil al cititorului, ci încearcă să satisfacă gustul cât mai multora dintre ei, din această combinație rezultând o proză de cea mai bună calitate.
