O carte extrem de provocatoare, Ochi holbaţi şi păr vâlvoi. Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viaţa a lui Trevor Norton, apărută la Editura Trei în 2011, este o incursiune fascinantă în diferite perioade ale istoriei medicinii, mai exact concentrându-se pe momentele de răscruce, care au schimbat cu adevărat faţa medicinii moderne. Cartea lui Trevor Norton îţi aminteşte că nu chiar atât de demult accesul oamenilor la binefacerile medicinii nu era mai mult decât o ruletă rusească. Trecând în revistă experimente uimitoare, periculoase şi, în acelaşi timp, tragi-comice, Trevor Norton zugrăveşte o istorie pe care adesea o uităm şi faţă de care ne e greu să ne raportăm, din perspectiva modernităţii.
Citind cartea lui Trevor Norton, Ochi holbaţi şi păr vâlvoi. Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viaţa, ideea care mi-a rămas întipărită pe tot parcursul lecturii a fost nu „wow, ce descoperiri minunate s-au făcut de-a lungul timpului în domeniul medicinii”, ci… cât de barbarii au fost oamenii secole la rând (şi, din anumite puncte de vedere, sunt şi acum, dar asta e o altă discuţie).
Da, uit mereu că, până nu demult, omenirea avea practici inumane în ceea ce priveşte procedurile medicale, că înşişi medicii erau semiprofesionişti (adesea aveau alte slujbe, cum ar fi de bărbier), că se aplicau o mulţime de tratamente experimentale periculoase şi că, de cele mai multe ori, „medicamentele” nu erau decât variaţiuni pornind de la nişte plante, iar medicii le administrau ca tratament universal pentru orice boală. Şi poate cea mai rea dintre toate era lipsa anestezicului (da, operaţiile se făceau pe viu!). Iată cum descrie autoarea Fanny Burney, care suferise o masectomie:
Când teribilul oţel mi-a fost împlântat în sân – tăind vene, artere, carne şi nervi – am slobozit un răcnet din care nu m-am mai oprit până la sfârşitul inciziei… atât era agonia de îngrozitoare… depăşeşte orice descriere… am simţit cuţitul râcâindu-mi osul pieptului – scrâşnind”.
Metodele de „anestezie” erau de-a dreptul barbare:
Medicii mai practici îşi sufocau pacienţii până ce aceştia deveneau inconştienţi sau le puneau un castron de lemn pe cap şi-i miruiau cu ciocanul.
Ochi holbaţi şi păr vâlvoi. Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viaţa se citeşte pe nerăsuflate, fiind scrisă aproape cu o tentă de roman poliţist şi într-un limbaj extrem de ironic (aş zice că e un fel roman noir al istoriei experimentelor medicale). Un fel de râsu’-plânsu’ când citeşti toate extravaganţele de care au fost capabili medicii, de-a lungul timpului, pentru a-şi dovedi teoriile (uneori, nefondate, dar alteori decisive).
După cum bine ştiţi încă de pe vremea lui Da Vinci, obţinerea cadavrelor era o adevărată aventură, aşa că prin secolul al XVIII-lea în Anglia, medicii apelau des la cei care le puteau face rost de cadavre:
Cadavrele se furnizau la comandă şi erau transportate prin toată ţara în cufere şi butoaie. […] Anumite găşti de săltători se plâng de frecvenţa cu care scot la iveală sicrie doar pentru a descoperi că acestea fuseseră deja părăsite de ocupanţi”.
Cadavrele delincvenţilor condamnaţi la moarte (şi nu uitaţi că în acea perioadă se pedepsea cu spânzurătoarea chiar şi un furt minor) erau cele pe care se puteau face experimente legale – cu toate că legea nu a dorit neapărat încurajarea dezvoltării medicinii, cât să bage frica în oameni, căci teama că după moarte urmează să fie dezmembraţi era mai rea decât moartea propriu-zisă, conform teoriilor religioase despre Ziua Judecăţii. Aşadar, chirurgii se strângeau la eşafod pentru a prinde un cadavru cât mai… „proaspăt” şi se spune că odată atât de mult au tras de cadavrul unei femei, încât aceasta, din cauza zgâlţâirii, şi-a revenit.
Un punct de răscruce din istoria medicinii a fost descoperirea anestezicelor necesare pentru operaţii. Substanţele cu care experimentau medicii s-au dovedit adesea ca fiind nocive, inclusiv pentru ei, căci experimentele le aplicau în primul rând pe ei înşişi. De multe ori, aceeaşi substanţă pe care o foloseau cu succes pe unii pacienţi se dovedea mortală pentru alţii – evident, nu dozau corespunzător, transformând leacul în otravă. În plus, multe dintre substanţele despre care astăzi se ştie că sunt nocive erau recomandate ca leac sigur; de pildă, monoxidul de carbon.
Humphry Davy, care experimenta pe el tot felul de substanţe, e cel care descoperă calităţile oxidului de azot, numindu-l gaz ilariant. Culmea, începe să fie folosit în scopuri de divertisment, ajungând să existe chiar spectacole cu saltimbanci care amuzau publicul folosind, pentru scenetele lor, acest gaz. Autorul contată amuzat că nu s-a schimbat prea mult situaţia de atunci:
În iulie 2007, programul de ştiri al BBC vorbea despre îngrijorarea produsă de noua modă prin cluburi, anume inhalarea de oxid de azot din baloane”.
Abia dentistul Horace Wells îşi dă seama că oxidul de azot ar putea avea calităţi anestezice, dar nu reuşeşte să convingă prestigioasa comisie de la spitalul din Boston pentru că făcut foarte răspândita greşeală, pe vremea aceea, de a nu doza bine. Un alt dentist, William Morton, îi convinge în curând de proprietăţile altei substanţe – eterul sulfuric, cu toate că, pe termen lung, s-a ajuns tot la oxidul de azot, căci eterul are multe efecte secundare.
Cloroformul, descoperit întâmplător, ajunge să fie folosit şi pentru uşurarea durerilor la naştere, cu toate că există păreri negative vehemente (pe care, culmea, le mai auzim şi astăzi):
Durerea înseamnă siguranţă pentru mamă, iar absenţa ei duce la distrugere”.
Evident, le considera pe femei nişte creaturi inferioare, continuând apoi explicaţia: „Capetele lor sunt aproape prea mici pentru intelect şi îndestulător de mari doar pentru iubire”.
Un detaliu interesant: cocaina a fost folosită pe post de anestezic local şi promovată ca tratament pentru heroină! Era chiar recomandată în cazuri de depresie şi de isterie… Doi chirurgi din New York experimentează cu cocaină şi devin dependenţi. Încearcă să şi-o trateze cu morfină şi, ironia sorţii, devin dependenţi de morfină. Şi Freud a fost atras de proprietăţile cocainei de a amorţi limba. Faptul este interpretat cu ironie de autor:
Dacă Freud şi-ar fi dedicat timpul urmării acestei observaţii, lumea ar fi putut fi scutită de ore nenumărate de psihanaliză şi de puseuri de complex al lui Oedip”.
Din multe puncte de vedere, cartea lui Trevor Norton te face să-ţi spui ce bine că trăim în epoca asta. Cum eu nu am fost atrasă oricum niciodată de mirajul acelor „simpler times”, cartea lui Trevor Norton mi-a transmis din plin acest mesaj.
Trevor Norton, Ochi holbaţi şi păr vâlvoi. Experimente medicale ciudate care ne-au salvat viaţa, traducere de Bogdan Perdivară, Editura Trei, 2011
Pingback: Un roman noir al istoriei experimentelor medicale | Editura Trei