Bookaholic

Acum vreo şapte sau opt ani, când am citit pe nerăsuflate Punct Contrapunct şi am trecut-o repede în galeria personală a cărţilor de aur, m-am regăsit în (sau mai bine zis, am aspirat umil să mă asemăn cu) personajul Philip Quarles: un romancier deşirat, osos, cu un simţ al umorului cel puţin discret (ca să fiu gentilă) şi care se lăfăia într-un intelectualism asumat, trecând totul prin filtrul nemilos al creierului dumisale genial.

Iată şi pasajul pe care l-am copiat atunci conştiincios şi caligrafic în caiet:

Mintea lui Philip Quarles lucra ca o amibă. Un ocean de protoplasmă spirituală, capabil să curgă în toate direcţiile, să înghită orice obiect întâlnit în cale, să se infiltreze în orice spărtură, să umple orice formă, apoi să îşi continue drumul spre alte piedici, spre alte receptacule, lăsând în urmă terenul gol şi secat. În diferite etape din viaţa sa şi uneori chiar simultan, mintea lui se mulase pe cele mai diverse tipare. Fusese un cinic, un mistic, un umanitar, dar şi un mizantrop dispreţuitor; încercase să aplice în viaţă o raţiune obiectivă şi stoică; alteori aspirase spre lipsa de raţiune a unei existenţe rudimentare şi necivilizate. Alegerea formelor depindea în orice clipă de cărţile pe care le citea şi de oamenii pe care îi frecventa.

O, da. Philip Quarles eram (sau aş fi vrut foarte tare să fiu) chiar eu! Mintea nesăţioasă, firea schimbătoare şi (deductibil din continuarea pasajului de mai sus) spiritul liber, dar chinuit şi blocat de această libertate însăşi! Nu mai exista niciun dubiu.

Ce n-am remarcat, fiind prea ocupată să mă identific cu un romancier englez interbelic, chinuit spiritualiceşte, e că romancierul avea şi o nevastă, Elinor, care avea şi ea viaţa şi trăirile ei, ce-i drept mult mai modeste şi mai puţin notabile. Într-o seară, în timp ce se întorc dintr-o vizită, cei doi ridică simultan privirea spre lună.

Din monologul interior al lui Philip aflăm că gândurile lui se îndreaptă, îmbibate de referinţe culturale, aproape exclusiv către sine însuşi: de-abia aşteaptă să se întoarcă în Europa (acum erau prin India), îşi face o critică aspră pentru ipocrizie şi indiferenţă etc.

Privind luna, Elinor, pe de altă parte, îşi aminteşte visătoare de nopţile din vara de după nunta lor şi rezemându-şi capul de umărul lui, îl întreabă: „Mai ţii minte acele seri?” Bărbatul, agasat pentru că i-a fost întrerupt şirul gândurilor, spune la început că nu ştie despre ce e vorba, apoi, hărţuit de plânsete şi „nu mă mai iubeşti”-uri, recunoaşte că ştia la ce seri se referă, dar că nu a reacţionat imediat pentru că se gândea la altceva. Iată ce răspunde Elinor:

Aş vrea să mă pot gândi şi eu la altceva. Asta-i nenorocirea, n-am alte gânduri. De ce trebuie să te iubesc atât de mult? De ce? Nu-i drept. Pe tine te apără inteligenţa şi talentul tău. Te poţi retrage în munca ta şi ideile tale te pot apăra. Eu însă n-am nimic – nu mă pot apăra de sentimentele mele, şi nu am pe nimeni în afară de tine. Cel care are nevoie de apărare şi de posibilitatea unei alegeri sunt eu, căci sunt singura care iubeşte sincer. Ţie nu-ţi pasă. Nu, nu-i drept, nu-i cinstit.

Aşa e. Nu-i cinstit. Dar majoritatea femeilor din roman şi-au ales bărbaţi în care şi-au căutat „superiorul”, pe cel care să devină nucleul gândurilor lor (şi asta mi-a adus aminte de Germaine Greer care s-a întrebat cum ar fi viaţa femeilor dacă ar scoate din rădăcini tendinţa asta de a-şi căuta „superiori”) :

• Elinor, dar şi Mary Rampion – nobila „sălbatică”, soţia lui Mark Rampion – scriitorul şi pictorul al cărui corespondent în realitate este DH Lawrence, cu care Huxley a fost prieten şi pe care l-a preţuit cu adevărat pentru „dragostea lui de viaţă” (şi condamnarea „intelectualismului” specific lui Philip Quarles, autoportretul lui Huxley, de fapt). În realitate, soţia lui DH Lawrence a fost Frieda von Richthofen, care, pentru a putea rămâne alături de el, şi-a părăsit cei trei copii pe care îi avea din căsătoria cu Ernest Weekley. Romanul Amantul doamnei Chatterley se bazează cel puţin în parte, pe începuturile relaţiei lor.

• Beatrice, soţia lui Denis Burlap, al cărei corespondent în realitate este Katherine Mansfield (sunt curioasă şi de-abia aştept să citesc Jurnalul trist). Beatrice a fost molestată de un unchi în copilărie, iar relaţia de acum cu soţul ei exclude orice contact fizic.

• Marjorie, concubina lui Walter Bidlake, care este însărcinată şi care suferă înfiorător pentru că Walter (altădată o icoană, nu altceva) nu o mai iubeşte, căzut fiind în mrejele lui Lucy.

Lucy Tantamount, pe de altă parte, vampa, hedonista, devoratoarea de bărbaţi, este pandantul celorlalte femei din roman – dependente, slabe, sau aflate pur şi simplu în căutarea unui „superior”. Corespondentul ei în realitate este Nancy Cunard, o scriitoare cu un rol important în viaţa culturală a Parisului interbelic, care provenea dintr-o familie nobilă englezească de care a ales să se dezică. A avut numeroase relaţii cu personaje ca Brâncuşi (care i-a dedicat două lucrări: Jeune fille sophistiquée şi La Négresse blonde), Tristan Tzara, Hemingway, Ezra Pound, James Joyce, Man Ray şi bineînţeles, Huxley însuşi. De Huxley se pare că nu s-a despărţit în termeni prea buni şi probabil că de-asta se simte, în personajul Lucy, un oarecare dispreţ.

După mulţi ani, cartea asta a „rezistat” recitirii. Deşi nu ştiu dacă e bine să mă exprim aşa. De fapt, am avut impresia că am citit o altă carte, ascunsă la început sub prima. Pe-atunci eram atentă la vieţile interioare şi exterioare ale bărbaţilor, mă regăseam în ei şi cu ei dialogam. Vieţile terne, tensionate sau pur şi simplu greşite ale femeilor mi se păreau plictisitoare şi neinteresante. Acum tocmai ele mi s-au părut revelatoare; m-am întrebat dacă ar trebui să mă încred în realitatea vieţilor interioare ale acestor femei, traduse cum au fost de mintea unui bărbat; m-am mai întrebat cât de mult contează contextul şi cât de universale sunt anumite comportamente.

Dar dincolo de direcţia intereselor proprii, pe care am întrevăzut-o mai clar şi prin recitirea cărţii, nu pot să spun decât că Huxley merită o notă mare. Pentru că face un lucru care nu-i reuşeşte decât unui scriitor adevărat: nu rămâne în urmă. Nu ştiu cum o fi pentru alţii, dar pentru mine cărţile (literatura) care merită sunt cele care se schimbă obligatoriu odată cu cititorii lor, fără să înceteze să le placă.  Punct Contrapunct e o carte care merită.