„Poveștile cele mai frumoase ies din viața de toate zilele, uite așa cum a ieșit copăcelul meu din ceainic”. (Hans Cristian Andersen)

De pe banca de la marginea unui parc străjuit de tunuri încremenite, mă uit la un el și o ea care stau de vorbă printre mașinile din parcarea unui hotel. Dintr-o dată, se tranformă într-o pereche de dansatori. Câțiva pași de dans, pe un ritm simțit doar de ei, apoi se despart râzând cu poftă și pornesc în direcții diferite. Și acum, ca și atunci, zâmbesc când imaginea lor mi se strecoară printre gânduri. Mi-au fost dragi, își grădinăreau frumos viața din realitatea imediată.
*
Vremea scăpătatului. Stau pe o bancă într-un parc și citesc Kawabata. Personajele se miră cum de e posibil să scoată muntele vreun sunet. Prin fața mea trece un tânăr pe o bicicletă. Ridic instinctiv capul și văd că are doar un picior. Tricou negru, păr lung și adidași verzi. Zâmbesc lung. Pe cât de simplu, pe atât de surpinzător sună uneori și frumusețea.
*
Un copil de 4-5 ani se joacă cu un soldățel roșu. E de plastic, nu de plumb. În minte îmi țâșnește imaginea unui alt soldățel – albastru, de tablă pe care îl întorceam în copilărie cu cheița ca să bată pas de defilare. De cele mai multe ori, indiferent de calculele mele, puterile îl lăsau cu un picior în aer. Nici, nici. Pe hotar. Norocul e important în viață, dar și în armată, așa zicea povestea lui Hans Cristian Andersen. Și mai zicea că până și jucăriile cu cheiță sunt incontrolabile, au fie prea multă, fie prea puțină energie. Și cică își fac de cap la miezul nopții.
*
Părculeț de cartier. Fântână arteziană în jurul căreia se animă serile de vară. Dimineața e liniște. Un adolescent și o mămică cu copilul în cărucior (dormind) umplu totuși această dimineață din jurul fântânii. Liniște. Adolescentul și mămica se uită în telefoane. Liniște. Mai târziu aflu că liniștea era a unei lupte. Lupta pentru pokemoni. Fântâna era o sală cu canapele de așezat pokemonii. Teritorii, cuceriri. Băiatul i-a luat sala mămicii. Mămica și-a lua supărată copilul și a plecat. În liniște.

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


2 comentarii
  1. Alida

    Parcurile sunt aducatoare de liniste in sufletele noastre incercate. Uneori ne indeamna la filozofie alteori pot fi sursa de inspiratie!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *