În ultima perioadă, lui Purcărete îi place tot mai mult să se joace cu clasicii teatrului şi să le dea noi configuraţii, în stilul său uneori poetic şi alteori în teritoriul artei grotescului. Iată că i-a venit rândul şi teatrului absurdului, iar Purcărete l-a ales pe nimeni altul decât pe Samuel Beckett, cu Aşteptându-l pe Godot.
O piesă dificilă la lectură şi chiar mai problematică la montare, Aşteptându-l pe Godot a suportat, de-a lungul timpului, diferite explicaţii, multe din acestea fiind cel puţin suprainterpretări. Pentru că este o piesă esenţializată, cu multe spaţii goale, e uşor să cadă în mania găsirii unui sens – fie el politic, religios, psihologic. Dar Purcărete a evitat această capcană şi s-a întors poate la cea mai plauzibilă cheie de interpretare, cea existenţialistă. Spectacolul său, montat la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, mai degrabă comic decât tragic, transmite, de la început până la final, ideea lipsei de sens atât universal, cât şi în microcosmosul fiecărui om. Ce bucurie să descoperi o producţie artistică în care un autor sau un text să nu fie folosiţi drept pretext pentru o platformă de unde să-ţi strigi nemulţumirile contemporane…
Meritul lui Purcărete este de a fi reuşit să construiască relaţia dintre Gogo (Constantin Chiriac) şi Didi (Marian Râlea) nu în parametri neverosimili, ci chiar în contextul unei relaţii obişnuite, cu eternele ei probleme de comunicare, cu inevitabilele ei certuri şi împăcări. Şi, mai mult de atât, de a prezenta curat un subiect care, în cele mai multe montări, suferă deformări de neînţeles. Absurdul lui Beckett devine în sfârşit, în versiunea lui Purcărete, unul ce poate face parte din însăşi viaţa şi pe care îl conţine însuşi textul, atunci când te apropii de el debarasându-te de atâtea hiperinterpretări care au împiedicat o relaţionare justă cu piesa lui Beckett.
Gogo şi Didi, un cuplu de nedespărţit, conţin parcă tristeţea întregii lumi: „Godot” este chiar existenţa, pe care o aşteptăm cu toţii să se împlinească, acel „mâine” la care visăm adesea fără a şti că, pierzându-ne în aşteptarea lui, ratăm clipa. Dialogul celor doi, vivace şi amuzant, este completat de o gestică ce sugerează clar o relaţie concretă între cei doi, conferind astfel o valenţă extrem de realistă întregului spectacol. În viziunea lui Purcărete, Gogo şi Didi nu mai sunt două întruchipări abstracte ale unor principii sau idei, ci oameni în carne şi oase, care transmit realist neputinţa, stânjeneala, veselia şi tristeţea, dar şi senzaţia unui imens gol în faţa oricărei iniţiative.
Dacă cuplul Gogo-Didi este încadrabil într-o sferă a comicului, cuplul Pozzo (Cristian Stanca)-Lucky (Pali Vecsei) este construit în cheia grotescului, şarjat până la limitele extreme ale absurdului existenţial: dacă relaţia dintre Gogo şi Didi se bazează şi pe gesturi fireşti, umane, raportul dintre Pozzo şi Lucky este de stăpân-sclav, însă toate acţiunile pe care trebuie să le facă Lucky nu ascund decât actul gratuit. În personajul lui Cristian Stanca sunt schiţate foarte clar trăsăturile tiranului, iar Pali Vecsei interpretează ireproşabil neputinţa şi, în definitiv, acceptarea.
Ce individualizează montarea lui Purcărete de altele, numeroase, este dat nu numai de firescul impus unui tip de interpretare ce adesea tinde să alunece înspre ultradramatizare, ci şi de modul în care regizorul foloseşte anumite mărci extratextuale pentru a accentua nu doar ideea de absurd, ci şi de destrămare a iluziei: pe scenă, la un birou amenajat special, se află chiar sufleurul, cu care personajele mai interacţionează din când în când, dând chiar senzaţia că te afli în mijlocul unei repetiţii – momente care conferă o notă în plus de realism.
Realismul lui Purcărete pendulează permanent cu unele elemente cu tentă suprarealistă – de menţionat, în acest sens, copacul suspendat – cu rădăcinile atârnând în aer, care îi inspiră mereu lui Didi gândul, şi el mecanic, al sinuciderii -, dar şi extra-planul poveştii, în care apare o trupă de muzicieni costumaţi în iepuraşi, cântând Schubert, şi din mijlocul cărora se desprinde un copil pentru a-i anunţa pe Didi şi Gogo că Godot nu vine. Dar să îl aştepte, că mâine sigur apare.
„Nu e nimic de făcut”, spune la un moment dat Didi. În afara acţiunii mecanice de a veni zilnic, în acelaşi loc, pentru a aştepta un personaj despre care nu se ştie nimic. Dar, credincioşi ritualului – un ritual ce şterge orice posibilitate a reamintirii, căci Gogo şi Didi nu par a ţine minte că venirea lor în întâmpinarea lui Godot este inutilă –, cei doi se întorc, iarăşi şi iarăşi, şi simplul fapt al venirii este un generator de energie şi, pe alocuri, de optimism. Orice ar însemna „Godot” – sens, speranţă etc. – este bine nici să nu se materializeze, căci ideea de „Godot” este, de fapt, cea care îi menţine vii. Absurdul este chiar sensul existenţei, iar montarea lui Purcărete, relaxată, emanând calm şi firesc, sugerează că atitudinea adecvată faţă de existenţă nu este încrâncenarea, ci acceptarea.
foto: tnrs.ro
